Cică Inteligența Artificială n-ar fi așa deșteaptă

By Iulian in Carti 0 Comment

Până la Lebăda Neagră (oare?) a conflictului din Orientul Apropiat, cestiunea arzătoare pentru omenire era prezenta și viitoarea relație cu Inteligența Artificială.

Problema în sine nu a dispărut, a intrat doar într-un con de umbră, însă opinia general acceptată este că vom ajunge la un moment să plăsmuim entitate sofwaresc-harwarească în stare să ne surclaseze ca deșteptăciune, iar asta nu ne va prii ca specie.

Psihologul german Gerd Gigerenzer e de altă părere în Cum să rămâi inteligent într-o lume smart.

În înlănțuirea capitolelor cărții, car pot fi citite și separat, date fiind tematicile foarte clar definite, autorul ne expune argumente menite a demonstra că mai e mult până departe, că AI (prefer abrevierea engleză, pentru că e mai ușor de recunoscut) e la hăt distanță de a fi instrumentul care va înlocui toate facultățile omenești.

Exemplele variază de la amor la mașini fără șofer și nu poți remarci și să apreciezi erudiția lui Gigerenzer, care înțelege și poate explica pe înțelesul oricui concepte precum cel de ”rețele neuronale profunde”, baza acelei IA care bagă în sperieți pe unii, dar le și combină cu noțiuni și teorii din psihologie, astfel încât m-a trimis cu gândul la sintagma ”interfață om-mașină”.

Unii cred că asta înseamnă să îți bagi un cip în cap, însă mi-e limpede că un om deștept e cel care stăpânește tehnologia din exterior, fără a fi stăpânit de ea în interior.

Am recunoscut în abordarea autorului și școala gândirii psihologice bazate pe euristici (în engleză ”bias”), însă, într-una dintre notele de la final (pe care le-am urmărit cu atenție, pentru că includeau uneori amănunte demne de luat în seamă) îl contrazice pe însuși Daniel Kahneman, care e unul dintre cei care susțin ideea potrivit căreia IA va mai ameliora din tâmpeniile pe care oamenii sunt predispuși să le facă.

În ultima treime a lucrării, Gerd Gigerenzer recurge la același rechizitoriu la adresa marilor companii din domeniul digitalului, care uzează fără scrupule de mecanisme cunoscute de înhățare și pervertire a atenției. Ilustrativ mi s-a părut aici conceptul de ”consolidare intermitentă”, adică, mai pe șleau spus, setea de like-uri.

Care ”Like” are o poveste cu tâlc în sine. De la un umil scop inițial a ajuns să fie un drog, semn că lumea noastră e guvernată de hazard și viraje neașteptate.

Așa că, vorba aforismului hâtru care circulă pe rețelele alea sociale care ne mănâncă viețile:

Până la Inteligența Artificială, hai să vedem ce facem cu Prostia Naturală.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o gură de oxigen într-o atmosferă îmbâcsită de pesimism tehnologic.

Tropicul A.I.-ului

By Iulian in Carti 4 Comments

Neuromantul este un roman care incepe palpitant si se termina filosofic si, de la un cap la altul, este scris foarte imbacsit. Autorul, William Gibson, s-a chinuit din rasputeri sa creeze o atmosfera futuristica in care tot ce e natural a fost suprimat, in care orice particica a corpului omenesc poate fi schimbata cu produse mai bune sau mai proaste, dupa buget. Lumea imaginata de Gibson musteste de plastic si sintetic si are acel aer lugubru al unui culoar gol de spital, stralucind de curatenie si cu o lumina albastra, halucinanta.

In mijlocul unui astfel de univers dezumanizat il gasim pe personajul principal, un fost hacker de exceptie, care si-a luat-o urat de tot de la niste angajatori mai drastici, si a ajuns sa traiasca la limita societatii si a subzistentei, intrand astfel intr-o galerie ilustra, la care au mai contribuit William Burroughs sau Henry Miller. Apropo de hacker, sa nu cumva sa uit sa va spun ca romanul are si parti in care actiunea se petrece intr-o realitate virtuala, a carei descriere, in cazul in care nu veti sucomba in fata ultratehnicismului stilistic general al cartii, va va da gata cu siguranta.

Omul nostru primeste propunerea de a se alatura unui plan cu alura de sabotaj, cu scopuri care nu ii sunt clare si, cu atat mai putin, noua, cititorilor. Inumana incalceala a evenimentelor, dublata de deja mentionata supraincarcare cu termeni tehnico-futuristici, m-ar fi doborat pana la urma, daca nu ar fi existat un companion al protagonistului, o anume Molly, une gajique fatalle modificata, pe ici, pe colo, prin partile esentiale, avand tintuiti de orbite niste ochelari ca ai Lady Gagai la inceputul Alejandroului si cu lame ascutite care ii ies din buricele degetelor. Simpla ei prezenta m-a facut sa o urmez si sa imi fac loc cu coatele mintii prin paginile Neuromantului.

Plin de vanatai mentale, am reusit, la un moment dat, sa patrund si ceva din noima cartii, care a mai capatat astfel o calitate in ochii mei. M-au atras intotdeauna speculatiile despre autonomizarea intelectuala a tehnologiei care ne inconjoara, ideea ca printre miriade de microcipuri si circuite poate aparea scanteia a ceva ce nu putem numi nici suflet, nici constiinta, dar careia nu ii putem refuza capacitatea de a avea aspiratii sau scopuri proprii. M-a fascinat in Ghost in the Shell, m-a fascinat in GOLEM XIV, iar in Neuromantul m-am vazut din nou incapabil sa ma sustrag acestei atractii.

Macar pentru asta pot sa imi zic ca a meritat truda de a citi cartea.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

Pentru cei care adora durerile de cap

By Iulian in Carti 0 Comment

Citind GOLEM XIV de Stanislaw Lem, mi s-a reactivat o senzatie ciudata si aproape neplacuta pe care nu am mai simtit-o de cand am vazut Odiseea Spatiala: 2001, regizat de Stanley Kubrick. Eram gripat si eforturile intense de a patrunde sensurile elevate si absconse ale acestei capodopere cinematografice, indeosebi la scenele de la final, m-au secatuit de puteri si mi-au intors boala cu cel putin o saptamana.

Cartea polonezului e structurata sub forma unei pseudo-relatari despre existenta meteorica si derutanta a unei inteligente artificiale superioare, denumite GOLEM XIV. Prima parte a romanului prezinta o scurta descriere a evolutiei tehnologice care a condus la aparitia acestei entitati; evident, nevoile militare au dat nastere unui astfel de proiect, apoi asidua zbatere pentru perfectionare si petru depasirea adversarilor (romanul e aparut in 1981, deci in timpul Razboiului Rece) ii duce pe precursorii lui GOLEM XIV in preajma oamenilor de stiinta.

Partea a doua a cartii este cea care provoaca migrene si se constituie sub forma unor prelegeri pe care GOLEM XIV le ofera pe tema conditiei omului, ca parte a universului, si constatari asupra naturii sale paradoxale. Evident, eu n-am facut decat sa va rezum dupa umilul meu intelect ceea ce eu banuiesc a fi fost subiectul acelor pagini, care au un asa nivel abstract si o densitate atat de mare a conceptelor incat, in incapatanarea mea de a pricepe ceva, am simtit cum imi zvacnesc tamplele. Perversitatea romanului, pentru ca altfel nu am cum sa o numesc, este ca surmenajul intelectual nu provoaca indignare, asa cum s-ar cuveni in fata oricaror lucruri pe care nu le intelegem, ci un fel de stranie placere. In acest punct, mi s-a relevat o noua comparatie cu domeniul cinematografiei, de data aceasta cu o prelegere la fel de inaccesibila din finalul superbului anime Ghost in the Shell.

Din aporie, GOLEM XIV trece apoi intr-o subtila satira. Partea a treia prezinta reactia omenirii in fata inteligentei abstracte si superioare a mega-computerului, cu teama si tenditele teroriste pe care acest ale inspira si cu dilema amutirii sale dupa ultima prelegere. De ce a preferat GOLEM XIV sa taca? Oare oamenii nu au mai prezentat niciun interes, datorita fragilitatii si instabilitatii lor sau inteligenta artificiala a constientizat ca intelectul fara sentimente este inutil? Dupa dureri de cap, persistenta cugetarii.

GOLEM XIV este o carte pe care o poti recenza o data, dar pe care trebuie si merita sa o citesti de cel putin trei ori.