Diomira, Doroteea, Zaira, Zora, Zirma, Fedora, Ipazia, Valdrada, Zemrude, Aglaura, Ersilia, Smeraldina, Pirra, Adelma, Moriana, Eusapia, Bersabeea, Laudomia, Perinzia.
Nu pot sa scap de impresia ca Orasele invizibile ale lui Italo Calvino sunt de fapt iubiri pe care le-a incercat scriitorul italian, iubiri care l-au incantat, ranit sau nedumerit. Dar, pana sa gasesc pe cineva sa-mi confirme aceasta banuiala, am sa tratez cartea in stil clasic: ca pe o elegie inchinata universului urban.
Calvino potenteaza inteligent farmecul si oroarea pe care le degaja aceste orase, incrustandu-le intr-o poveste-rama a lui Marco Polo, exploratorul despre care se stie ceva, dar nu foarte multe, care e plasat in timp, dar nu foarte precis, care descrie multe locuri, nu toate veridice. Un personaj aureolat de ambiguitate, care nu e utilizat decat la nivel simbolistic si foarte putin istoric.
S-a opinat ca Orasele invizibile sunt ipostaze alegorice ale unor aspecte contemporane ale lumii urbane, precum poluarea, uniformizarea, amagirea indusa turistilor in constrast cu mizeria periferiilor sau dezvoltarea pe verticala ca rezultat al suprapopularii si segregarii. Nu e exclus, insa consider ca Italo Calvino a tintit mai sus sau, mai bine zis, mai in abstract. Dovada sta subordonarea fiecarui capitolas unei categorii precum „Orasele si dorinta”, Orasele si memoria”, „Orasele zvelte” sau ‘Orasele si semnele”.
Cele care mizeaza pe vizual sunt cele mai facile, dar nu va repeziti sa aplicati aceeasi perspectiva si celorlalte, pentru ca nu mai functioneaza. Metafizicul, conceptualul, semioticul trebuie angrenate pentru a patrunde Orasele invizibile in profunzimea lor. O opera grea, care te plaseaza parca intr-o visterie plina cu nestemate, din care poti lua atatea cate poti duce.
Revenind la numele de la inceput, daca Italo Calvino ar fi avut si o Pelendava in minte, oare cum ar fi scris despre ea?
In atletism exista doua probe de alergare, opuse ca durata si abordare, dar care solicita, in fond, aceeasi pregatire fizica si mentala: 100 de metri garduri si maratonul.
Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie este la polul opus. Are multe sute de pagini si ceva din trufia Unui veac de singuratate, adica ambitia autorului de a scrie romanul total, care sa scape de o interpretare comprimata in doar cateva randuri. Ideea: in noaptea proclamarii independentei Indiei, se nasc 1001 de copii inzestrati cu puteri magice. De-ar fi asa de simplu! Daca vezi romanul ca pe o istorie a mentalitatilor Indiei in secolul XX, ignori deliberat latura fantastica; daca il simti ca pe o cronica a pierderii ireversibile a inocentei copilariei, te faci ca ploua in privinta diatribei politice.