Măști din neant

Există scriitori a căror faimă se întemeiază cu precădere pe o singură carte.

Uneori și Nobelul le este tot decernat tot grație ei.

E și cazul lui Ivo Andric, scriitorul iugoslav (prefer termenul ăsta anacronic, ca să evit discuția cărei nații îi aparține) care ne-a oferit o minunată frescă multiseculară a unui crâmpei de Balcani în Era un pod pe Drina….

Ispitit de harul său de narator, dar și de curiozitatea de tip avocatul diavolului, menită a explora justețea marei distincții oferite de Academia Suedeză, m-am aplecat asupra volumului postum Povestiri din singurătate.

Deși scurtă, cartea parafează orice fel de onoruri care s-au abătut asupra autorului și elimină orice motiv de dubiu că suntem în preajma unui mare scriitor.

Este vorba de o suită de portrete de diverse feluri și din diverse epoci, pe care le trasează cu un penel de Gericault, dar cu o profunzime de Francis Bacon.

Fiecare dintre aceste figuri ne este prezentată drept o fantomă care îl vizitează pe povestitor, dibaci mecanism stilistic, care îi permite lui Andric să adopte postura de narator omniscient fără posibile obiecții din partea cititorilor.

Deși venind din neant, acești oameni evocați de autor sunt credibili, palpabili chiar.

Nu sunt glorioși, dar sunt elocvenți pentru a construi un vast peisaj multicultural. Nu e o jelanie față de un trecut pașnic.

Ba chiar cartea s-ar putea citi în cheia psihologiei contemporane, căci ilustrează sfâșietor concepte precum ”mecanisme de coping” sau ”tramă trangenerațională”.

Povestirile din singurătate nu ocolesc escrocheriile, asasinatele, adulterele, manipulările, ba nici sclavia sau suicidul.

Dar istoria nu este cea mai frumoasă poveste pentru că are cele mai frumoase fapte sau personaje.

Este frumoasă, pentru că în ea regăsești tot e uman.

A-l fi avut pe Ivo Andric drept cronicar a fost un privilegiu, iar a putea încă să îi citim scrierile este o ocazie care nu trebuie ratată.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă pregătesc pentru un nou sezon de Nobel aducîndu-mi-l pe unul meritoriu din trecut.

Istoria care prinde viață

Podul Mehmet Pașa Sokolovic unește malurile râului Drina la Vysegrad în Bosnia și Herțegovina.

A fost terminat în 1577, construcția sa fiind comandată de cel căruia îi poartă numele, la acel moment Mare Vizir al Imperiului Otoman, și a fost proiectat de Minar Sinan, geniul arhitecturii otomane în perioada sa de glorie.

Are o lungime de 180 de metri, numărând 11 arce de susținere, amplasate la 11-15 metri distanță unul de altul.

A fost avariat în Primul si Al Doilea Război Mondial, dar a fost ulterior renovat.

În 2007, a fost înscris pe lista Patrimoniului Universal UNESCO.

Așa sună istoria faptică, frustă și, de ce să nu recunoaștem, necesară.

Dar istoria este a oamenilor, e făcută de ei și menită a fi știută de ei.

Ivo Andric, croat născut în Bosnia și scriind în limbă sârbă, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, înțelege asta și ne umple istoria edificiului lui Mehmet Pașa Sokolovic cu multă, multă umanitate în E un pod pe Drina….

Cronica deopotrivă amplă și intimă a celor care au trăit, suferit și iubit în preajma podului și chiar pe el, romanul urmează toate etapele pe care istoria frustă de mai sus le-ar înregistra după cum urmează: construcția podului în timpul stăpânirii otomane a Bosniei, transformările aduse de noua ocupație austriacă, efectele răscoalei lui Karagheorghe, lupta pentru emancipare națională, ororile din Primul Război Mondial.

În toate, Andric plăsmuiește personaje veridice, dar și pitorești, depărtate cronologic de noi, dar apropiate prin tot ce simțesc și pățesc.

Lucruri pe care manualele de istorie le înregistrează sec, precum tributul de sânge numit devșirme, plătit de populația creștină otomanilor, organizarea comunală multiconfesională sau chiar trasul în țeapă capătă viață sub condeiul scriitorului, chiar și când (sau mai ales) vorbesc despre moarte.

Aici e marea calitate a cărții și pricina recunoștinței duble pe care am înțeles că trebuie să o port istoricilor.

Avem nevoie de un Theodor Mommsen, cu erudiția și răceala lui.

Dar avem nevoie și de Ivo Andric, cu profunda lui înțelegere a omului.