O ultimă strălucire a Epocii de Aur

Când vezi că un film îi are în distribuție pe Katharine Hepburn și Henry Fonda, bagi automat un marșarier cronologic și te duci către Perioada de Aur a Hollywood-ului.

On Golden Pond uimește, însă, pentru că a propus această formulă actoricească de vis în anii ’80 ai secolului trecut, când ambele legende ale cinematografiei erau la vârste înaintate, pe care le exploatează impresionant din punct de vedere artistic și emoționant din punct de vedere uman.

Povestea este simplă și suficient de convențională, încât să lase în față interpretările și interacțiunile.

Un cuplu în etate vine să petreacă vara la casa de vacanță de pe marginea unui lac pitoresc și se vede în situația de a avea grijă de odrasla adolescentă a noului prieten al fiicei lor, provocare din care toate părțile au de câștigat afecțiune și experiență.

O linie psiho-narativă secundară este relația mustind de resentimente și reproșuri mute dintre tată și fiică, sortită inevitabil reconcilierii în stil hollywoodian, și care ar fi fost un balast, dacă pe Jane Fonda și Henry Fonda nu i-ar fi legat exact această relație de sânge. Nu poți să nu te întrebi cât din înfruntarea lor a fost pur scenică și cât transpunere a celei din realitate. Oricum, a-i vedea împreună la lucru e un privilegiu de savurat.

Cu toate clișeele și dezvoltările emoționale previzibile, On Golden Pond rămâne copleșitor prin spectacolul calității asupra căreia nici măcar timpul nu are putere.

Ambii veterani (aveau în jur de 75 de ani!) și-au adjudecat Oscarurile acelei ediții, realizare epocală, la care fiecare a contribuit într-un fel anume.

Deși până la acel moment Henry Fonda avea deja asigurată nemurirea în analele celei de-a șaptea arte, nu fusese vreun răsfățat al nominalizărilor, așa că e tentant să crezi că Academia l-a răsplătit onorific, mai ales că marele actor s-a stins la mai puțin de un an după ceremonie.

Dar ar fi o greșeală și o nedreptate. Personajul său ciufut, dar nu meschin, ramolit, dar nu total decrepit, este irezistibil și beneficiază de cele mai amuzante scene. Când îmi mai lăsa câte un răgaz de la râs sau înduioșat, mă tot chinuiam să îl recunosc în figura uscățivă, postura bățoasă și vocea răstită pe Juratul 8, vocea rațiunii din capodopera 12 Angry Men. Poate că asta e chintesența unui actor mare: își domină rolurile, nu e dominat de ele.

Partenera de ecran, Katharine Hepburn, oferă altceva. Nu e o altă ipostază a imensului său talent, ci o manifestare a lui care sfidează vârstă. Pe fondul unui tremur incontrolabil, generat de o boală neurologică, de care actrița a suferit în ultimele decade ale vieții, o regăsim pe energica și nesupusa din The Philadephia Story. La început, privind-o, o compătimeam. Spre final, o admiram.

Hepburn lua primul său Oscar în 1934 la 26 de ani. Acum îl câștiga pe al patrulea la peste 70 de ani. Da, funcțiile vitale se degradează, dar spiritul e de neînvins.

Cei doi mari ai ecranului au strălucit cu precădere în era peliculei turnate în studio, așa că a-i urmări filmați de regizorul Mark Rydell într-un cadru natural superb dobândește valoarea unei alegorii.

Din acolo venim și tot acolo ne vom întoarce, iar ce putem face în acest răstimp care ne este să ținem unii la alții, așa cum o fac bătrâneii simpatici din On Golden Pond și să oferim ceva remarcabil semenilor, așa cum o fac cei doi incredibili artiști care le insuflă viață.

Daca realitatea nu v-ajunge

Acum nu foarte mult timp am inceput sa popularizez un subiect foarte ingrijorator pentru mine si pentru locuitorii Doljului si, poate, chiar pentru cei din intreaga tara. Pentru aceia carora le e lene sa dea click pe link-ul asta, Bulgaria intentioneaza sa construiasca un depozit de materiale radioactive la doar cativa kilometri de granita cu Romania.

Tot gandindu-ma cum sa contribui prin umilele-mi mijloace la raspandirea acestei stiri, pentru ca am convingerea ca numai mobilizarea masiva si activa a opiniei publice poate face ceva impotriva unei asemenea initiative catastrofale, mi-a venit ideea sa indemn lumea sa vada un film despre pericolele unui accident nuclear.

The China Syndrome are exact acest subiect si, daca sunteti genul care (o sa citez din memorie pe cineva caruia i s-a spus despre aceasta stire) „nu pune botul la prostiile scrise de presa”, atunci veti experimenta neplacutul paradox de a fi mai abitir convinsi de o realizare fictiva.

O reporterita specializata pe subiecte care mai de care mai superficiale (aniversari la Zoo, felicitari audio-vizuale etc.), interpretata de Jane Fonda, ia o echipa de cameramani si merge la o centrala nucleara pentru a face o prezentare cu iz de advertorial. Exact in momentul cand se aflau deasupra camerei de control, un accident ciudat zguduie centrala si psihicul personalului, in special pe al unuia dintre coordonatori (Jack Lemmon). Toata panica din camera de control e filmata din spatele unui perete de sticla de Michael Douglas, unul dintre cameramani, un tip cu vadite inclinatii anti-nucleare.

Ce urmeaza sunt doua fire narative tangentiale, al lui Jane Fonda, prinsa intre comoditatea unei slujbe facile si pornirile de jurnalist veritabil, si al lui Jack Lemmon, sfasiat intre munca si energia investite in centrala nucleara, pe care o considera o parte a lui, si groaza fata de efectele incalculabile ale defectiunii care devine tot mai clara, dar pe care colegii si superiorii se chinuie sa o musamalizeze.

Filmul abunda in imaginii cu instalatii, presarate cu cadre scurte in care o valva sta sa pocneasca sau un lichid se prelinge nevazut. Toate astea creeaza un senzatie de iminenta a dezastrului, la care mai contribuie interpretarea magnifica a lui Jack Lemmon care, chiar daca iti vine sa razi cand il vezi prima data, pentru ca iti aduci aminte de Some Like It Hot, te obliga parca sa intri in drama care il macina, si o alegere neobisnuita, dar foarte inspirata in cazul de fata – lipsa muzicii de fundal. Nu avem arii dulcege pentru momentele romantice, nici stridente pentru momentele de intensitate maxima, nici nelinistitoare pentru suspans. Avem doar voci expresive, sunete de instalatii si, mai ales, momente de tacere prevestitoare de rau.

The China Syndrome mi-a produs exact sentimentul pe care sper sa-l provoace si altora: o spaima pe care nici cele mai solide tehnici sufletesti nu au putut-o anihila complet, o teroare latenta care se activeaza la simplul gand ca energia nucleara, in combinatie cu vesnicele pacate omenesti – prostia, trufia, lacomia, lasitatea – ne poate compromite iremediabil existenta.

Vedeti acest film si poate va veti indura sa trimiteti macar un mail sau o solicitare catre autoritati.