Sergiu Nicolaescu s-a stins. Nu o sa ma leg de toate mizeriile iscate de contestata ceremonie a incinerarii pe care el insusi a cerut-o, deja crapa Internetul de opinii. Ce vreau neaparat sa abordez este valoarea filmelor lui Sergiu Nicolaescu, subiect care a prilejuit ciufutilor deversari masive de venin.

In fruntea acestora il regasim pe Cristian Tudor Popescu, om cu o ampla cultura cinematografica, dar si cu o mai ampla apetenta pentru uraciune gratuita, care declara raspicat intr-un editorial ca el n-a simtit niciun fel de emotie la niciun film al lui Sergiu Nicolaescu. Aici l-am prins pe CTP cu ceva: ori cu minciunica, pentru ca n-ai cum sa nu razi la Nea Marin Miliardar, ori cu severe probleme de personalitate, ca sa nu zic altfel, pentru ca, din nou, n-ai cum sa nu razi la Nea Marin Miliardar.

Mai ziceau altii ca productiile lui Nicolaescu, in comparatie cu filmele postdecembriste, ale cineastilor pe care nu i-a sprijinit din invidie, cica (fapt care ar putea fi adevarat, pentru ca, dupa ’89, tot ce a scos a fost fara suflu). Factual vorbind, este corect, dar, si acum va invit la un exercitiu de sinceritate solitara, cati dintre voi ati vrea sa revedeti Moartea domnului Lazarescu, cati 4 luni, 3 saptamani si 2 zile si cati Mihai Viteazul (scot Nea Marin Miliardar din discutie, pentru ca n-ar fi fair-play)? Ia sa vedem mainile ridicate: doi, trei rezidenti suparati pentru Cristi Puiu, cinci, sase perversi care vor sa se mai delecteze cu Ana Maria Marinca si Laura Vasiliu despuiate de la brau in jos pentru Cristian Mungiu, cateva sute pentru Sergiu Nicolaescu si restul abtineri (asta ca sa nu ziceti ca masluiesc voturile).

Concluzia, pentru ca fara ea am trai degeaba: regizori sunt si Mel Brooks si Michael Bay si Wong Kar Wai. Fiecare isi serveste meseria, buzunarul si idealurile cum poate.

In timp ce pe plaiuri mioritice se stingea un regizor, in sora noastra mai mare, Franta, un reprezentant de marca al aceleiasi arte sucomba, din punct de vedere etic doar. Noii guvernanti francezi s-au gandit sa rezolve criza intr-un mod prea simplu pentru a fi si eficient: sa puna taxe mari, dar mari de tot, pe bogati. Haiducismul n-a cazut bine la nimeni, dar Gerard Depardieu s-a gandit sa faca un pic de gura si, mai apoi, sa se mute in semn de maxim protest in Belgia. Pentru ca nu s-a constituit nicio delegatie oficial in frunte cu Francois Hollande, care sa vina sa-i ceara cu lacrimi in ochi sa se intoarca, si poate pentru ca belgienii au pus la randul lor ochii pe banetul lui si al altora, Depardieu a plusat intr-un mare hal.

S-a facut cetatean rus! De fapt, nu s-a facut el, ci l-a facut Putin, care n-a pierdut ocazia sa isi rada un pic de amicii occidentali si a semnat decretul de acordare cetateniei in doi timpi si trei miscari, sa nu care cumva sa-i vina mintea la cap actorului. Nicio grija, Depardieu a raspuns printr-o declaratie care ma face sa cred ca e aidoma lui Andy Kaufman pe care l-a imortalizat Jim Carey in Man on the Moon, prin faptul ca a lasat comedia pe care a slujit-o in chip atat de remarcabil sa-i invadeze viata reala.

Departe de mine gandul sa-i contest vreun drept lui Gerard Depardieu. Poate sa se mute si in Zanzibar, el sa fie sanatos. Dar sa spui ca iti place Rusia pentru democratia ei? Rusia, ma?

In locul francezilor, l-as arde un pic pe Depardieu la audienta urmatoarelor filme, sa simta ca democratia e, in esenta, libertatea de a alege, libertate pe care o au si altii, care decid sa ramana unde sunt, oricat de greu ar fi.