Prima dată am ascultat Requiem pentru soliști, cor și orchestră de Giuseppe Verdi la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova acum mai bine de patru ani.
Atunci mi s-a părut o compoziție plină de distincție, cu un fior religios mai degrabă abstract și m-a trimis cu gândul la grandiosul documentar Civilisation al lui Sir Kenneth Clark.
De atunci, au trecut o pandemie, un război neterminat, incertitudini sociale și picaje economice.
Deși nu sunt chiar plămadă moale în calea istoriei, om sunt și nimic din ce este omenesc nu îmi este străin, așa că eram curios cum o să receptez lucrarea lui Verdi după toate zguduirile astea.
Am regăsit-o, am recunoscut-o, dar au fost și unele diferențe notabile.
Cred că principal lor izvor a fost dirijor Jin Wang, ale cărui generozitate și dedicare îmi erau familiare și le-am văzut din nou desfășurându-se în modul în care condus armia cea mare a filarmonicii, reunind atât orchestra și corala academică, precum și pe soprana Diana Țugui, mezzosoprana Alexandra Leșiu, tenorul Fabio Serani și basul Corneliu Huțanu.
Ce m-a surprins și încântat deopotrivă a fost inventivitatea, manifestată prin ideea simplă, dar de efect, de a pune pe unul dintre suflători să cânte de pe holul instituției, astfel încât noi, spectatorii, ne-am văzut captivi într-un veritabil câmp magnetic al muzicii, părtași direcți la vibrația ei.
De asemenea, mi-a plăcut enorm relația personală pe care dirijorul Jin Wang a stabilit-o cu unii dintre instrumentiști, mai ales pentru momente-cheie pe care le voia punctate într-un mod anume. A fost cazul contrabasului lui Ion Birovescu sau tobei tunătoare a lui Sorin Săceanu.
Prin toate aceste expresii artistice, Requiemul ne-a vorbit despre caracterul vremelnic al existenței, așa cum se cuvine.
Dar ne-a vorbit și despre revoltă împotriva sorții, despre duioșia momentelor de afecțiune, despre ce mult înseamnă să ne punem vocile la unison, pentru a stăvili absurdul existenței.
Și, nu știu cum, prin acea miraculoasă hoinăreală a minții umane, așa cum numai muzica o poate stimula, m-am pomenit amintindu-mi de câteva versuri din Luceafărul, pe care le las pe post de încheiere, pentru că n-aș ști să spun ceva mai bine de atât:
Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni,
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.
Imaginile sunt surprinse de prietenul meu meloman, Daniel Botea.
