Percepția diferă, valoarea nu

Prima dată am ascultat Requiem pentru soliști, cor și orchestră de Giuseppe Verdi la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova acum mai bine de patru ani.

Atunci mi s-a părut o compoziție plină de distincție, cu un fior religios mai degrabă abstract și m-a trimis cu gândul la grandiosul documentar Civilisation al lui Sir Kenneth Clark.

De atunci, au trecut o pandemie, un război neterminat, incertitudini sociale și picaje economice.

Deși nu sunt chiar plămadă moale în calea istoriei, om sunt și nimic din ce este omenesc nu îmi este străin, așa că eram curios cum o să receptez lucrarea lui Verdi după toate zguduirile astea.

Am regăsit-o, am recunoscut-o, dar au fost și unele diferențe notabile.

Cred că principal lor izvor a fost dirijor Jin Wang, ale cărui generozitate și dedicare îmi erau familiare și le-am văzut din nou desfășurându-se în modul în care condus armia cea mare a filarmonicii, reunind atât orchestra și corala academică, precum și pe soprana Diana Țugui, mezzosoprana Alexandra Leșiu, tenorul Fabio Serani și basul Corneliu Huțanu.

Ce m-a surprins și încântat deopotrivă a fost inventivitatea, manifestată prin ideea simplă, dar de efect, de a pune pe unul dintre suflători să cânte de pe holul instituției, astfel încât noi, spectatorii, ne-am văzut captivi într-un veritabil câmp magnetic al muzicii, părtași direcți la vibrația ei.

De asemenea, mi-a plăcut enorm relația personală pe care dirijorul Jin Wang a stabilit-o cu unii dintre instrumentiști, mai ales pentru momente-cheie pe care le voia punctate într-un mod anume. A fost cazul contrabasului lui Ion Birovescu sau tobei tunătoare a lui Sorin Săceanu.

Prin toate aceste expresii artistice, Requiemul ne-a vorbit despre caracterul vremelnic al existenței, așa cum se cuvine.

Dar ne-a vorbit și despre revoltă împotriva sorții, despre duioșia momentelor de afecțiune, despre ce mult înseamnă să ne punem vocile la unison, pentru a stăvili absurdul existenței.

Și, nu știu cum, prin acea miraculoasă hoinăreală a minții umane, așa cum numai muzica o poate stimula, m-am pomenit amintindu-mi de câteva versuri din Luceafărul, pe care le las pe post de încheiere, pentru că n-aș ști să spun ceva mai bine de atât:

Tu vrei un om să te socoți,

Cu ei să te asameni,

Dar piară oamenii cu toți,

S-ar naște iarăși oameni.

Imaginile sunt surprinse de prietenul meu meloman, Daniel Botea.

75 de ani dintre care câțiva au fost și-ai mei

De 75 de ani, Craiova are privilegiul de a asculta muzică pe viu.

Muzică clasică, muzică de de calitate, muzică de patrimoniu.

În această perioadă cât o viață de om, câțiva ani îmi aparțin și mie, ca umil spectator care a descoperit, târzior, dar mai bine decât niciodată, beneficiile audiției nemijlocite de tehnologie.

Nu puteam, astfel, să ratez concertul aniversar de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, nu doar pentru a-mi aduce astfel micul omagiu, ci pentru că m-aș fi văduvit nepermis de câteva momente fără seamăn.

Întors în urbea natală, ilustrul violonist Liviu Prunaru a demonstrat pe scena filarmonicii craiovene nu doar o virtuozitate pe care i-am gustat-o îndeaproape (am stat pe rândul al doilea), dar și o imensă capacitate de colaborare, proprie artiștilor care trăiesc prin plăcerea artei, nu a gloriei ei.

Mărturie stă duioșia interpretării alături de soție – Valentina Sviatlovskaya-Prunaru în timpul Concertului în Re minor pentru două viori și orchestră de cameră, BWV 1043 de Johann Sebastian Bach, compoziție care proclamă eternul farmec al barocului.

Mărturie stă și dialogul aproape tangibil cu pianistul Mihai Ungureanu în timpul Concertului în Re minor pentru vioară, pian și orchestră de corzi de Felix Mendelssohn-Bartholdy, creație romantică de o sublimă complexitate.

Nu în ultimul rând, Liviu Prunaru n-a precupețit să-și transmită dăruirea interpretativă către colegii instrumentiști, iar cel care a servit cu generozitate reținută drept amplificator al acestor trăiri a fost dirijorul Jin Wang.

Confruntat cu așa talent, publicul nu i-a iertat pe acești extraordinari muzicieni și le-a smuls bis după bis, adică alte și alte ocazii de încântare, dar și de pioasă reflecție asupra caracterului trecător al vieții.

Partea a doua a programului a constat în Simfonia nr. 5 în Do minor, op. 67 de Ludwig van Beethoven, a cărei primă parte este tunetul care face să tresalte inimile oricui, inițiați în muzică clasică au ba. Tot acum, am observat o interesantă transformare a dirijorului. Dacă, inițial, era rezervat, preferând să lase soliștii în prim-plan, acum și-a asumat zbuciumul compoziției și l-a canalizat către orchestră, ca o materializare a vibrantului prinos adus victimelor războiului și celor care luptă pentru libertate.

Poziția din rândul al doilea a avut și avantajul de a mă expune la sonoritate vijelioasă a simfoniei, de parcă m-aș fi aflat la prova unei corăbii pe o mare tălăzuită, cu stropi mari de apă izbindu-mă în față, dar, paradoxal, fără a simți pericolul, ci exaltarea.

Mulțumesc, Filarmonica ”Oltenia” Craiova că, de 75 de ani, le pricinuiți unor profani pasionați ca mine astfel de exteriorizări a tot ce înseamnă să fii viu.

Imaginile sunt surprinse de un vechi camarad în multe și felurite acțiuni, Daniel Botea.