Un sancturar încă trainic

De-a lungul anilor, Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a devenit un fel de sanctuar pentru mine.

Mă simt bine acolo.

Bine primit, bine tratat, iar calitatea spectacolelor e o constantă binevenită, într-o lume de variabile, cele mai multe neplăcute.

În cadrul acestui sanctuar, un ritual aparte este Concertul de Anul Nou, care marchează cumva debutul clar al unei noi aventuri culturale de 365 de zile.

La finele lui 2023, acest sanctuar s-a aflat sub asediul unor forțe exterioare, însă a fost salvat de o mobilizare exemplară a comunității.

Însă senzația că tot ce a fost clădit cu trudă și dedicare se poate nărui din cauza unor interese meschine mi-a strecurat în suflet îndoiala că mă voi putea bucura pe deplin de acest concert.

Speranța a ridicat rapid capul, însă, pentru că, de îndată ce m-am văzut în sala filarmonicii, am constatat că e plină ochi. Iar aceasta a fost doar prima seara din trei cu același nivel de interes din partea publicului.

Mai mult, am simțit din partea muzicienilor orchestrei o poftă de a cânta pe care aș numi-o de-a dreptul acerbă, fapt cu atât mai meritoriu, cu cât cei mai mulți dintre ei veneau după un extenuant și entuziasmant turneu în China.

În general, Concertul de Anul Nou de la Craiova urmează modelul celui faimos de la Viena, dar nu ad literam, ci împodobindu-l cu diverse compoziții suculente și nu neapărat de pe tărâmul valsurilor și polcilor.

De data aceasta, am simțit o neobișnuit de mare apropiere tematică de cel vienez, dar asta nu a fost un neajuns, ba dimpotrivă, mi-a făcut cunoștință cu unele creații savuroase și sugestive, precum Polca-Mazurcă ”Libelula” și Polca Moulinet de Josef Strauss sau Uvertura operei ”Nevestele vesele din Windsor” de Otto Nicolai (abia aștept Festivalul Shakespeare din 2024!).

Bineînțeles, nu au lipsit șlagăre consacrate ale lui Johann Strauss-Fiul, precum Polca ”Tritsch-Tratsch” sau Valsul ”Dunărea Albastră”, care a stârnit un efect de undă printre spectatori.

Pretutindeni în sală, capete se lăsau purtate dintr-o parte într-alta de valurile armonioase ale acestei capodopere.

Nu ar fi trebuit să mă surprindă această inspirată întoarcere la origini, pentru că dirijor al concertului a fost austriacul Frederic Pfeiffer (o fi neam cu preafrumoasa Michelle?)

Inițial, a arborat o mină încruntată, de parcă ar fi însăși chintesența opoziției manifestate de țara sa față de intrarea României în Schengen.

N-a fost decât o manevră, pentru că, pe parcurs, s-a destins și ne-a destins pe toți, totul culminând cu Valsul ”Sânge vienez” al lui Strauss-Fiul, când toate diferențele lingvistice și culturale s-au șters și a fost fratele nostru.

Vorba ceea: Sângele apă nu se face.

Iar la momentul emblematic concertului, adică la săltărețul Marș Radetzky, ne-a tratat pe noi, spectatorii, nu ca pe o masă de manevră, ci ca pe veritabili membri ai orchestrei.

Ca urmare, la finalul spectacolului, ne-a invitat și pe noi să ne ridicăm, în același timp cu muzicienii filarmonicii.

Așa am început noul an.

Împreună.

Credit foto: Pagina oficială a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Rachete bune pentru psihic

Americanii dau cu rachete în iranieni.

Iranienii dau cu rachete în americani.

Iranienii dau cu rachete în avioane în care sunt și de-ai lor.

Cu toată rotunjimea cifrelor, 2020 este un an cu niște laturi atât de tăioase, încât a privi în viitor înseamnă a te expune frisoanelor.

Aici intervine imensul beneficiu al unui concert precum cel de Anul Nou al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Să abată mintea de la tot ce e previziune negativă și să o stabilizeze.

Și ce altceva decât stabilitate sau continuitate poate transmite figura venerabilă, de o autoritate bonomă, a dirijorului Ilarion Ionescu-Galați?

Simpla sa prezență mi-a readus aminte că existe lucruri care dăinuie dincolo de toți Trumpii, ayatollahii și anticipatele de pe fața pământului.

Salut din nou decizia organizatorilor concertului de a-și permite libertăți față de cel prestigios de la Viena și de a construi un program care atinge și alte coordonate, nu doar pe cele ale valsurilor și polcilor.

Așa am avut neprețuita ocazie de a asculta bucăți din două musical-uri care concurează (dispută de-a pururi indecisă) pentru titlul de cel mai frumos din toate timpurile: My Fair Lady și The Sound of Music.

La detensionarea psihicului meu zdruncinat de atâtea știri proaste a contribuit și prezența voluptuoasă a sopranei Ana-Maria Donose, care m-a uimit și prin ușurința prin care, interpretând arii din Boema de Puccini sau Valurile Dunării de George Grigoriu, ridica notele până la înălțimi amețitoare. O armă supersonică menită a încânta, nu a distruge.

Iar când a venit momentul vivacei Hori Staccato a lui Grigoraș Dinicu sau a irezistibilei coloane sonore a Marelui Blond de Vladimir Cosma (pe care ne încăpățânăm să îl considerăm de-al nostru, deși a cunoscut consacrarea peste hotare), mi-am descoperit limitele perceptive.

Așa de repede lovea solista Nicoleta Tudorache corzile țambalului, încât nu puteam urmări traiectoria ciocănelelor, chiar dacă stăteam destul de aproape de scenă și mă concentram de îmi vibrau vasele de sânge cerebrale.

A nu se înțelege că acest Concert de Anul Nou a recreat evenimentul mai titrat de la Viena doar cu numele.

Nu au lipsit impunătorul Vals imperial al lui Johann Strauss-fiul, adorabila Polcă a fierarului al lui Josef Strauss și, bineînțeles, Marșul Radetzky al lui Johann Strauss-tatăl, veritabil moment pavlovian pentru orice meloman, indiferent de vârstă sau experiență.

Tot arsenalul pe care vi l-am desfășurat mai sus m-a blindat împotriva provocărilor pe care viitorul mi le va arunca înainte.

Douăzeci-Douăzeci, dă tot ce-ai mai rău!

Nu mi-e teamă!