Pentru că am dezvoltat un interes special pentru viața și activitatea lui Jean Negulescu, sunt cumva blestemat să văd explicații vag biografice în multe dintre filmele sale.
Era impresia cu care începeam această aventură cinematografică în Johnny Belinda, iar acum o văd puternic reînnoită în Humoresque.
Povestea este a unui violonist pasionat, dar fără șanse de afirmare, care, printr-un joc a sorții intră în vizorul și sub protectoratul femei înstărite (și măritate), urmarea fiind și o idilă furtunoasă, dezaprobată de impunătoarea sa figură maternă.
Și-a picurat regizorul născut la Craiova câteva amănunte personale în această peliculă?
Nu cred că există un răspuns definitiv, însă am unul răspicat despre calitatea acestei creații cinematografice.
Este excelentă.
Humoresque ne relevă un Jean Negulescu foarte stăpân pe stilul de studio al Hollywood-ului anilor ’40 și se remarcă prin vivacitatea și realismul scenelor muzicale, care m-au trimis cu gândul la vremurile minunate de odinioară, când audiam opere de referință la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.
Aceste momente, cu decupaje alerte sau deplasări sigure de cameră, îl ajută pe principalul interpret masculin (John Garfield) în a deveni veridic drept muzician de clasă, la aceasta contribuind și un truc regizoral dibaci și atât de bine ascuns (evident, în limitele tehnice ale perioadei), încât nu l-aș fi dibuit, dacă nu l-aș fi știut din autobiografia regizorului, intitulată Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).
Garfield, a cărui moarte prematură la doar 39 de ani ne-a văduvit de un talent incontestabil, aduce intensitate și dedicare rolului, astfel că încleștarea de amor și putere cu Joan Crawford capată dimensiuni titanice.
Despre această mare divă, Sterling Hayden, care numai un papă-lapte n-a fost, spunea:
There is not enough money in Hollywood to lure me into making another picture with Joan Crawford. And I like money.
Nu e de mirare că personajul din Humoresque îi vine lui Crawford ca o mănușă, oferindu-ne astfel o personalitate cu al cărei spectacol vrei să te delectezi de la o distanță sigură.
Impunătoare, elegantă, cu acele trăsături faciale aspre și geometrice ale unei feminități studiate, este întruchiparea Epocii de Aur a Hollywood-ului, cu tot extazul și excesul lui.
Dar Joan Crawford nu și-a construit legenda doar prin persoana de dincolo de ecran și prin acerbul conflict cu Bette Davis, ci și prin capacitățile-i actoricești.
Acestea se vădesc spre final când, deși melodrama se lungește și intră pe un făgaș previzibil, atitudinea dictatorială se fisurează și lasă să emane o fragilitate pe care am regăsit-o și în viața reală la aceia pe care nenorocul sau propriile greșeli i-au deviat de pe autostradă fericirii și mulțumirii de sine.
O mențiune specială merită personajul secundar responsabil cu glume cinice, mai mult sau mai puțin reușite, jucat de Oscar Levant, care cântă la pian pe bune și cu o așa virtuozitate, că fură reflectorul de pe cei doi protagoniști. Mai să zic că mâinile de pe clape din Green Book ar fi putut fi ale lui.
Puține dintre filmele lui Jean Negulescu se pot măsura de la egal cu marile producții ale unor contemporani precum William Wyler sau John Ford.
Humoresque este, și mi-e drag s-o zic, unul dintre ele.
Tușe românești la Hollywood (Începutul)
Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)
Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)
Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)
Exista filme care au displacut multora (critici si public larg, deopotriva) si carora le-a fost contestata si aprecierea venita din alta parte. E cazul lui Gentleman’s Agreement care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film in 1948 si care e acuzat a fi una dintre cele mai plictisitoare pelicule care au primit statueta cea mare.
