La La Gang

Mi se intampla cateodata sa ma pun contra curentului. Nu e chestiune de teribilism, ci de pura preferinta.

Ati putea spune ca, intr-o societate fara restrictii, ca a noastra, nu e asa mare scofala si nu ati gresi prea mult, insa pentru mine, care analizez si corelez ce spune gura lumii, pentru a-mi alege experiente cinematografice reusite, este un efort sa ma opun frontului comun al fanilor pasionali si al criticilor extaziati.

Si, totusi, am s-o fac fara sa ezit si o sa spun ca adulatul Baby Driver se apropie asimptotice de o mare porcarie.

E plina industria hollywoodiana de filme de succes refacute pentru a stoarce bani cu nerusinare, mai ales de la generatiile prea tinere sa isi aminteasca originalele, iar pelicula regizata de Edgar Wright se inscrie in aceeasi meteahna, insa intr-un mod care se vrea mai smecher.

Se iau si se amesteca locuri comune din anii ’90 si ’00, adica masini feroce si urmariri aiuritoare, talhari charismatici, sefi criminali atotputernici, violenta gratuita impotriva personajelor episodice, jafuri de banca neverosimile si un personaj principal care participa la faradelegi impotriva vointei lui, baiat bun, care traieste cu si prin muzica (Blues Brothers?!), cronometrand-si operatiunile in functie de melodii (numele Hudson Hawk va spune ceva?).

Toate acestea sunt amestecate cu nerv hiperactiv, menit, probabil (spun „probabil”, pentru ca la mine nu a mers figura, dar se pare ca altfel a functionat de minune), sa acopere ineptia scenariului, care nu are nici macar superficialitatea simpatica dintr-un Gone in Sixty Seconds, bunaoara.

Cu o exceptie, nici distributia, in frunte cu pustanul in ascensiune Ansel Elgort, si din care mai fac parte altminteri captivantul Jon Hamm si senzationalul Kevin Spacey, nu mi-a cauzat vreo placere mai de doamne-ajuta.

Singurul care mi-a saltat putin psihicul din senzatia acuta ca pierd timpul a fost Jamie Foxx in rolul unui dezaxat; deloc subtil sau original, insa in mare verva a retoricii si manifestarilor psihotice, mi-a provocat acea fascinatie asociata cu disconfortul, pe care o resimt intotdeauna fata de o interpretare reusita a unui astfel de personaj.

Nu stiu daca vocea mea carcotasa se va face auzita in oceanul de entuziasm in care inoata Baby Driver, dar eu mi-am facut datoria si-am incalecat pe-o sa si v-am spus dezamagirea-asa.

 

 

Un suflu nou

De vreo 15 minute tot stau si ma perpelesc cum sa fac o introducere cat mai mestesugita, dar nu-mi iese, astfel incat o sa va spun din capul locului ca The Town este un film bun.

Probabil ca lipsa de inspiratia izvoraste si din faptul ca, oricum as intoarce filmul regizat de Ben Affleck, nu-i gasesc nicio asperitate, niciun element proeminent de care sa ma agat. Este o creatia excelent slefuita care se rostogoleste navalnic si darama din cale majoritatea thrillerelor cu pretentii de inteligenta din ultima vreme.

Am impresia ca, in calitate de regizor, Ben Affleck a aruncat niste ocheade spre Heat al lui Michael Mann, dar nu hulpave, de om chitit doar sa faca bani, ci intelegandu-i esenta, preluand-o si prelucrand-o astfel incat sa dea la iveala o creatie, daca nu originala, macar cu cu suflu proaspat.

In Boston, spargerea unei banci este un fapt obisnuit, aproape o traditie. In timpul unui astfel de eveniment, banda de mascati a lui Ben Afleck o ia ostatica pe directoare (Rebecca Hall) si o elibereaza ulterior, dar sub amenintarea ca o s-o pateasca, daca sufla ceva. Stiind ca, si daca nu vazuse nimic, tot e bine sa o supravegheze, Afleck se baga in taina cu ea, incepe sa o placa si de aici belelele, pentru ca nu se poate dezbara de universul faradelegii, iar politia e pe urmele lui.

In toata aceasta incalceala bine tinuta in frau, The Town mai reuseste sa dea nastere unor personaje interesante. Ben Affleck nu e nici prea prea, nici foarte foarte, dar, la tripla lui calitate (mai semneaza si scenariul), chiar n-ai ce sa-i ceri mai mult, pentru ca, oricum, primesti de la cei din jur. Cele doua femei ale filmului (protagonista si o fosta a personajului principal) prezinta un interesant contrast intre naivitate, buna crestere si capacitate de regenerare, pe de o parte si vulgaritate, lascivitate si vulnerabilitatea generata de lipsa de educatie, pe de alta.

Cele doua extreme masculine sunt ce are filmul mai de pret. Jeremy Renner m-a impresionat din nou prin aceeasi nebunie plina de vitalitate pe care  i-am mai vazut-o si in The Hurt Locker, numai ca privirea usor halucinanta de acolo capata aici niste scantei amenintatoare, de om pus pe rele. Dincolo de baricada il avem pe Jon Hamm (daca numele nu va spune nimic, il stiti din Mad Men sigur), un politist al naibii de nesuferit si de fermecator in acelasi timp – nesuferit pentru ca nu are compasiune si nici scrupule, fermecator pentru ca nu e prost deloc, iar aroganta la un om al legii are ceva reconfortant.

Din punct de vedere emotional, The Town jaloneaza cu dibacie intre apologia comportamentului antisocial (scenele spargerilor sunt tensionate si destept construite) si mesaje moralizatoare, ca acela care o apuca pe cai gresite o pateste sau cine se caieste are parte si de lucruri bune, neavand decat ambitia sa te destinda vreo 2 ore.

Fapt care, in ceea ce ma priveste, i-a reusit pe deplin.

Acum vreo doi ani habar n-aveam cine e Jeremy Renner; acum, dupa doua filme excelente, parca l-as sti de cand lumea.