Song Sung Blue m-a captiva de la primele cadre.

Prim-planuri cu personajul lui Hugh Jackman, vădit brăzdat de o viață nu întocmai fericită, care își asumă că e un simplu imitator de cântăreți celebri, deși încearcă să aibă o identitate a lui.

Tot de acolo răzbate, însă, o pasiune pentru muzică autentică, iar apoi descoperim că e la o întâlnire a Alcoolicilor Anonini.

La o un spectacol nu foarte reușit, o întâlnește pe protagonista interpretată de Kate Hudson, la rându-i imitatoare merituoasă de Patsy Cline și cu desagă la fel de plină de neîmpliniri, iar împreună își făuresc o familie, dar și un duo dedicat melodiilor lui Neil Diamond, cel care a venit primul cu Sweet Caroline, care acum e cântată până la sațietate la tot felul de evenimente sportive.

Cei doi parcurg o epopee intimă de triumfuri și tragedii, pe care le depășesc ca o familie veritabilă, ajutați de ceea ce Narine Abgarian numea un veritabil dar ceresc – muzica.

Șablonard?

Poate?

Înălțător?

Fără doar și poate.

Realizat după documentarul cu același titlu, Song Sung Blue emană o pasiune unanimă pentru subiect, pentru personaje și pentru tot ce le animă.

Regizorul Brewer nu reinventază roata cinematografică, dar o rostogolește cu mult meșteșug, alternând momentele de dramă cu cele exuberante de pe scenă, provocându-ți atât ochi umezi, cât și picioare tresăltânde.

Auzisem multe despre Kate Hudson înainte de a vedea filmul și am înțeles acum de ce atenția e îndreptată atât de mult asupra a ei.

Nu înseamnă nici pe departe că Hugh Jackman e mai prejos, dar el a fost mult mai prezent în lumea shoe-biz-ului în ultima vreme, iar abilitățile sale muzicale nu ne erau necunoscute.

Kate Hudson, pe de altă parte, vine cu o altă personalitate artistică față de tinerica de odinioară, cea care își propuse să scape de un tip în zece zile.

Aici își asumă vârsta, joacă fără menajamente o femeie muncită de multiple crize existențiale și mai și cântă excelent, împletindu-și desăvârșit vocea și interpretarea cu ale lui Jackman.

Sub același semn al dedicării față de o poveste a gloriei mici pe care putem să o atingem fiecare dintre noi stă și restul distribuției, din care mă opresc, doar din motive de nostalgie, nu de părtinire, asupra simpaticului Jim Belushi în rolul unui impresar bun de gură.

Song Sung Blue a apărut cumva prea târziu în discuția pentru Oscaruri, deja peliculele favorite acolo fiind bine înfipte în mentalul colectiv.

Poate Kate Hudson să prindă o nominalizare, ajutată de acea narațiune a revenirii de formă atât de dragă membrilor Academiei.

Dar nici nu mai contează.

E un film care ne aduce aminte de ce suntem atât de atașați de America și de ce ne doare când vedem ce i se întâmplă acum.

Și ne dă speranță că acolo și în lumea toată binele și frumosul vor triumfa.