America mai are suflet

Song Sung Blue m-a captiva de la primele cadre.

Prim-planuri cu personajul lui Hugh Jackman, vădit brăzdat de o viață nu întocmai fericită, care își asumă că e un simplu imitator de cântăreți celebri, deși încearcă să aibă o identitate a lui.

Tot de acolo răzbate, însă, o pasiune pentru muzică autentică, iar apoi descoperim că e la o întâlnire a Alcoolicilor Anonini.

La o un spectacol nu foarte reușit, o întâlnește pe protagonista interpretată de Kate Hudson, la rându-i imitatoare merituoasă de Patsy Cline și cu desagă la fel de plină de neîmpliniri, iar împreună își făuresc o familie, dar și un duo dedicat melodiilor lui Neil Diamond, cel care a venit primul cu Sweet Caroline, care acum e cântată până la sațietate la tot felul de evenimente sportive.

Cei doi parcurg o epopee intimă de triumfuri și tragedii, pe care le depășesc ca o familie veritabilă, ajutați de ceea ce Narine Abgarian numea un veritabil dar ceresc – muzica.

Șablonard?

Poate?

Înălțător?

Fără doar și poate.

Realizat după documentarul cu același titlu, Song Sung Blue emană o pasiune unanimă pentru subiect, pentru personaje și pentru tot ce le animă.

Regizorul Brewer nu reinventază roata cinematografică, dar o rostogolește cu mult meșteșug, alternând momentele de dramă cu cele exuberante de pe scenă, provocându-ți atât ochi umezi, cât și picioare tresăltânde.

Auzisem multe despre Kate Hudson înainte de a vedea filmul și am înțeles acum de ce atenția e îndreptată atât de mult asupra a ei.

Nu înseamnă nici pe departe că Hugh Jackman e mai prejos, dar el a fost mult mai prezent în lumea shoe-biz-ului în ultima vreme, iar abilitățile sale muzicale nu ne erau necunoscute.

Kate Hudson, pe de altă parte, vine cu o altă personalitate artistică față de tinerica de odinioară, cea care își propuse să scape de un tip în zece zile.

Aici își asumă vârsta, joacă fără menajamente o femeie muncită de multiple crize existențiale și mai și cântă excelent, împletindu-și desăvârșit vocea și interpretarea cu ale lui Jackman.

Sub același semn al dedicării față de o poveste a gloriei mici pe care putem să o atingem fiecare dintre noi stă și restul distribuției, din care mă opresc, doar din motive de nostalgie, nu de părtinire, asupra simpaticului Jim Belushi în rolul unui impresar bun de gură.

Song Sung Blue a apărut cumva prea târziu în discuția pentru Oscaruri, deja peliculele favorite acolo fiind bine înfipte în mentalul colectiv.

Poate Kate Hudson să prindă o nominalizare, ajutată de acea narațiune a revenirii de formă atât de dragă membrilor Academiei.

Dar nici nu mai contează.

E un film care ne aduce aminte de ce suntem atât de atașați de America și de ce ne doare când vedem ce i se întâmplă acum.

Și ne dă speranță că acolo și în lumea toată binele și frumosul vor triumfa.

Micile celule cenușii au casă nouă

Cu Knives Out, Rian Johnson a făcut multiple servicii omenirii.

A dovedit că formula de mister a Agathei Christie – crimuță + suspecți multipli + detectiv pitoresc – încă funcționează foarte bine.

A infuzat toate cele de mai sus cu preocupări contemporane.

I-a dat o viața nouă lui Daniel Craig după era James Bond.

În Glass Onion: A Knives Out Mystery, face același lucru, dar aduce la zi problematica satirică și beneficiază de resurse pentru jucării mai mari și mai de soi.

Un miliardar în care e lesne de identificat pe alde Jeff Bezon/Elon Musk/Sergey Brin/Larry Page își cheamă niște prieteni și colaboratori pe o insulă grecească și îi avertizează că urmează să fie ucis. Printre noii sosiți se găsește, însă, și ipostaza american sudista a lui Hercule Poirot, mai precis inegalabilul Benoit Blanc, care va desluși toată ițele macabre ale celor ce se vor întâmpla.

Structura narativă este esențialmente aceeași, nu vă zic mai mult, din același principiu călăuzitor al devoratorului de suspans. Pot să vă spun, însă, că, o durata de peste două ore, filmul curge cu limpezimea mărilor Eladei și te ține într-o priză lejeră, exact așa cum și-ar dori Lady Agatha însăși.

După succesul anterior, regizorul-scenarist își permite acum mai multe: mai multe săgeți socio-economice, mai multe decoruri, mai multe scene de bubuială.

Distribuția de calitate rămâne constantă, iar prestația ei, așijderea. Edward Norton poate fi bonom sau odios, după cum o cere situația, Dave Bautista e la fel de mare, dar dovedește că, printre mușchi, are strecurate și câteva grame bune de expresivitate, iar Kate Hudson e într-o superbă revenire de formă.

Făptașa cea mai de soi din punct de vedere al interpretării este, totuși, Janelle Monae, din motive pe care același principiu mai sus enunțat mă împiedică să vi le zic. Dar stați cu ochii pe ea.

Cât despre Daniel Craig, dacă în Knives Out era revelația peliculei, aici e liderul ei absolut. Benoit Blanc nu mai e doar o figura excentrică, remarcată într-o galerie de alte personaje, ci veritabilul motor al desfășurării intrigii detectivistice. Cu manierisme, deșteptăciune și orgoliu de Hercule Poirot, actorul pare să fi găsit filonul care să îl țină până la pensie, ca pe David Suchet.

Nu m-ar deranja să îmbătrânesc la rându-mi urmărindu-l.

Știu că micile celule cenușii mi-ar fi astfel puse la lucru.

Iar asta previne multe belele.