Când spui actor shakespearian, spui Laurence Olivier.

Doar Kenneth Branagh mai aspiră la această etichetă a priori, însă întotdeauna cu o reverență față de titanicul său predecesor, cea mai frumoasă fiind faptul că l-a jucat în My Week with Marilyn.

Olivier a jucat și regizat Shakespeare în toate felurile, dar mai dihai ca în Othello e greu să găsești ceva în îndelungata-i carieră.

Nu, nu l-a jucat pe Iago, așa cum ne-am fi așteptat, ci pe maurul însuși!

Boit pe față cu negru!

Pare neverosimil și, recunosc, privind retrospectiv, parcă încă nu-mi vine a crede ce mi-au văzut ochii, însă, în timpul vizionării acestei ecranizări din 1965, rezistența mea mentală s-a estompat.

Othello al lui Laurence Olivier nu este neapărat un personaj, cât un monument de interpretare. Pe tot parcursul filmului am avut impresia că Laurence Olivier nu e parte din poveste, ci plutește deasupra ei, o îmbogățește, dar nu îi aparține niciodată întru totul.

Asta pentru că abordarea sa nu este nici măcar teatrală, ci de-a dreptul bombastică. Orice face, Olivier face demiurgic, de la declamat monologuri cumplite la mimică intensă sau mișcări scenice, marcate de niște înflorituri nu foarte corecte politic, dar care te fac să vezi aievea o persoană de culoare.

Probabil că oricărui actor de pe această planetă i-ar fi ieșit un kitsch absolut, însă Laurence Olivier ne oferă o mostră atemporală a virtuozității tragedianului, o mărturie care poate fi decupată și pusă în vitrină precum un Koh-i-Noor dintr-un muzeu universal al artelor.

Ca realizare, acest Othello regizat de Stuart Burge nu se depărtează prea mult de o piesă de teatru, însă exploatează abil oportunitățile cinematografiei, prin prim-planuri și unghiuri de filmare, cel mai mare beneficiar fiind Iago al lui Frank Finlay, adevăratul stăpân al acestei tragedii.

Nu spun asta doar în virtutea unor exegeze care îl dau drept protagonistul de facto al creației shakespeariene (în genul lui Shylock), ci pentru că actorul are câteva momente în care ni se adresează direct nouă, spectatorilor, iar această deschidere nemijlocită către miezul infamiei sale ne face părtași involuntari și, paradoxal, ni-l apropie.

Dacă pe Laurence Olivier îl admiram ca pe o operă de artă, în interacțiunile sale cu Iago, acesta din urmă a beneficiat de atenția și angajamentul meu emoțional.

Îl distribuție îl regăsim și pe Derek Jacobi, alt remarcabil actor crescut la trena marelui Olivier, în rolul lui Cassio, dar ceva din modul l-a compus, poate înfățișarea, mi-a transmis o impreside nedeacvat tonului general al peliculei.

Cele două prezențe feminine importante ale piesei se fac remarcate treptat, discret la început, dar zguduitor pe final.

Ca și în cazul tuciuriului Olivier, și la Maggie Smith am avut de luptat cu etichetele mentale de domnișoară bătrână (are un portofoliu amplu al acestui arhetip) sau de Mrs. McGonagall din Harry Potter pe care experiența mea cinefilă i-o atribuie, așa că, în calitate de Desdemona, a avut de furcă până să se întrupeze în mintea mea. Dar, spre final, când fragilitatea personajului și sfâșietoarea luptă pentru trup și suflet ating sublimul, mi s-a dezvăluit o latură surprinzător de sensibilă a talentului acestei mari actrițe.

Un traseu asemănător a urmat și Joyce Redman în rolul Emiliei, soția lui Iago: reținută la început, dezlănțuită la final.

Aceste două doamne ale ecranului și scenei, ca și Laurence Olivier și Frank Finlay, au primit nominalizări la Oscar, o performanță colectivă impresionantă, care demonstrează că a-l juca pe Shakespeare este precum a gust din ambrozia zeităților Olimpului.

Îți asigură o fărâmă de nemurire.