Gâlceava Scriitorului cu Istoricul

Pe 27 mai 1942, în Praga, germanul Reinhard Heydrich era ținta unei tentative de asasinat din partea cehoslovacilor Jozef Gabcik și Jan Kubis, decedând ulterior din cauza rănilor survenite din cauza atacului.

Ce ați citit descris în stil sec mai sus este un eveniment din Al Doilea Război Mondial, care nu se poate măsura în importanță cu Operațiunea ”Barbarossa” sau Debarcarea din Normandia.

Însă este suficient de important, încât să suscite interesul frizând obsesia din partea naratorului din Operațiunea Anthropoid, un posibil alter ego al lui Laurent Binet.

Spun ”posibil”, pentru că, dacă e ceva care reiese limpede din această carte, este că relatarea unui episod istoric stă sub semnul unei implacabile relativități.

Ca să parafrazez un citat reiterat până la sațietate pe rețelele sociale, în autorul acestui roman sunt doi lupi:

Unul e Istoricul, cel preocupat de fapte, de documente, de mărturii, de aranjarea lor într-o ordine clară, ba chiar și contruind relații cauză-efect, dacă se poate.

Celălalt este Scriitorul, cel pasionat de trăiri, care nu poate lăsa în pace o notiță de subsol a istoriei fără a-i da o formă care să emoționeze, să revolte, să pună pe gânduri.

Iar desfășurarea Operațiunii Anthropoid astfel rezultate romanesc este eterna încleștare a celor doi lupi.

Narațiunea e o permanentă joacă la care e supusă mintea noastră. Atât de convingător este redat un episod al dramei, încât simți organic dezamăgirea când vocea auctorială ne spune în paragraful următor că nu știe dacă astfel s-au petrecut lucrurile, dar i-ar plăcea să fie fost așa.

Și atunci, mai slujește la ceva Operațiunea Antrhopoid cea literară? (Aia reală a dus la decese. Multe.)

Da, pentru că marea reușită a cărții și a celui care a zămislit-o mental și a așternut-o pe hârtie este echilibrul altminteri improbabil dintre Istoric și Scriitor.

La finalul lecturii, știi neîndoios mai multe despre Holocaust, despre ocupația nazistă asupra Cehoslovaciei, dar ai și avut ocazia să reflectezi prelung asupra modului cum percepția noastră este modelată de un text, de aranjarea lui sau de limbajul pe care îl conține.

E o demonstrație elevată a fenomenului perpetuu la care suntem martori sau complici sau victime pe Facebook sau TikTok.

Și acele unelte de comunicare (și manipulare) în masă, și Laurent Binet ne vor atenția și timpul.

Cu diferența că Istoricul și Scriitorul acestuia din urmă ne ajută neuronii, nu îi blegesc.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție despre cum Istoria și Literatura ar putea totuși conviețui.

Istoria pe dos tot acolo ajunge

Condițiile contrafactuale sunt un exercițiu al celor care studiază istoria și presupune interogații de tipul ”Ce-ar fi fost, dacă…?”.

Ce-ar fi fost, dacă Napoleon nu invada Rusia?

Ce-ar fi fost, dacă Hitler ar fi murit în complotul lui Stauffenberg?

Ce-ar fi fost, dacă vikingii ar fi prins rădăcini pe continentul american?

De la această din urmă ipoteză pornește Laurent Binet în romanul său contrafactual Civilizații.

Oamenii nordului nu sunt alungați rapid de pe meleagurile de peste Ocean, ba dimpotrivă, se integrează băștinașilor și, urmându-și instinctele de exploratori, ajung până în America de Sud, introducând acolo calul și fierul, cu mult înainte ca picior de spaniol să pășească pe celălalt țărm al Atlanticului.

Nevoit să plece în pribegie după ce războiul fratricid cu Huascar nu îi iese prea bine, împăratul incaș Atahualpa ajunge în Europa, iar de aici începe un șir de evenimente care schimbă radical soarta bătrânului continent.

Ca exercițiul condițiilor contrafactuale să funcționeze, e nevoie de erudiție, iar Laurent Binet o are din belșug. Se vede că nu e doar familiarizat cu marile etape istorice, ci și cu detaliile care fac diferența în momente-cheie.

Mai mult de-atât, pentru a a-și face cartea și mai atractivă și mai convingătoare, autorul se folosește de tot felul de mecanisme narative și stilistice, cronice sau legende spuse din moși strămoși, inclusiv un alt fel de jurnal al lui Cervantes.

Rezultă o lectură captivantă, care, chiar și vremelnic, suspendă cunoașterea factuală.

Iar concluzia e importantă:

Istoria e prelungă manifestare a hazardului, așa că hai să nu-i ascultăm pe autoproclamații experți, care ne spun cu ridicolă seriozitate ce o să se întâmple în viitor.

Habar n-au.

Nimeni n-are.