Nu mă sfiesc să recunosc că n-aveam habar cine a fost Lenora Carrington când am pășit în Musee du Luxembourg din Paris, la expoziția dedicată ei.

Când am ieșit de acolo, universul artei își dezvăluise încă o comoară, căci pictorița britanică merită să stea pe același plan cu marii suprarealiști, cu Dali, Miro sau Ernst, ba chiar îi și întrece uneori prin modul cum a filtrat traumele personale într-o estetică deopotrivă fragilă și brutală.

Poate pentru că a trăit mult în Mexic, simți o asemănare cu arta Fridei Kahlo, fără ca asta să aducă știrbire unei originalități incontestabile.

Însă nu despre artista consacrată vreau să vorbesc, ci despre versiunea ei adolescentină.

La 15 ani, Lenora Carrington, avea, ca orice fată de vârsta ei, fantezii.

Erau inspirate, probabil, de mentalul colectiv al epocii, de locurile pe unde a trăit, dar și visele și ambițiile ei de adolescentă, în care se trezeau personalitatea, pulsiunile rebele, dar și setea de recunoaștere.

Toate acestea au generat o suită de acuarele absolut spendide, în care tânără, deja de o precocitate plastică uluitoare, a transpus diverse versiuni ale Surorilor Lunii, adică figuri feminine supranaturale, omoloage ale Zburătorului românesc, de pildă.

Fleetwood Mac le-a evocat într-un cântec celebru, iar pubera Carrington le îmbrăcă în forme misterioase, colorate cu un gust desăvârșit.

La aceste acuarele reveneam din nou și din nou, chiar și după ce parcursul expoziției mă împingeam spre alte zone ale esteticii artistei.

Imaginile de mai jos sunt palide reproduceri, dar vă pot ispiti să le căutați aievea.