Nu beau cafea.

Ce-aș căuta atunci la o degustare de cafea?

După minunatul eveniment organizat de Muse Coffee la Librăria Elena Farago, la care am avut privilegiul să particip prin mijlocirea prietenilor Diana și Cristi Nedelcu, se cuvine a pune o altă întrebare:

Cum aș fi putut să lipsesc de la o astfel de degustare de cafea?

Jorge Luis Borges își imagina raiul ca pe o bibliotecă.

Îmi permit să aduc unele amendamente la spusele ilustrului scriitor.

Pentru mine raiul este o încăpere tapetată cu rafuri de cărți, în mijlocul căreia se află o masă zdravănă de lemn, pe care adastă cești și alte ustensile într-o armonie aproape muzicală. Aceeași încăpere este populată de oameni deschiși, simpatici, pasionați, care știu să pună și să răspundă la întrebări, să râdă și să asculte.

Faptul că nu beau cafea nu mă împiedică să îi recunosc imensa influență culturală. Până la urmă, există un episod din Dexter’s Laboratory dedicat cafelei și consecințelor nefaste ale lipsei ei.

Prin poveștile ramificate și documentate ale reprezentanților Muse Coffee, Gigi Corneanu și Ovidiu Șodolea, am fost purtat într-o aventură pe întreg mapamondul și prin întreaga odisee care duce cafeaua de la arbustul originar din fascinanta Etiopie până la buzele tremurânde de dorință ale unei bune părți a omenirii.

La finalul documentarului The Private Life of Plants, Sir David Attenborough făcea o remarcă, jumătate în glumă, jumătate în serios:

Ni se pare că noi am domesticit plantele, dar nu cumva e invers? Până la urmă, plantele ne-au convins să le luăm și să le cultivăm peste tot pe glob. Ele ne îndeamnă să le căutăm forme tot mai bune și mai productive.

Și tot ele ne-au înrobit cu gustul, așa cum au făcut aceste umile semințe care, la prima vedere, nu au nimic spectaculos.

Secretul care face tranziția dintre această formă neglorioasă a cafelei și ingredientul pentru licoarea fără de care mulți nu pot să funcționeze este prăjirea.

Dacă la auzul sau vederea acestui cuvânt vă gândiți la o operațiune banală, vă înșelați amarnic. Din tot ce ne-au relatat reprezentanții Muse Coffee a reieșit că este vorba despre o alchimie în care precizia științifică se contopește cu intuiția artistului.

Încă o dovadă în acest sens a fost modul în care a fost luată spuma de pe cafelele pe care le-am încercat în cadrul degustării.

Nu m-a captivat doar ingeniozitatea mișcărilor.

Nu m-a impresionat doar acuratețea neverosimilă a rezultatului.

Cel mai mult îmi stăruie în minte modul cum toate erau repetate ritualic, fără greșeală, fără abatere.

E ilustrarea prin cafea a ce mi-a spus odinioară unul dintre marii actori de la Teatrul Național din Craiova, Angel Rababoc.

Nu e greu să construiești un rol, greu să îl faci din nou și din nou, seară de seară.

Multe și variate informații mi s-au adunat în minte în această seară de superbă amintire.

Una ar fi diferența dintre tipurile de cafea Arabica și Robusta, etern duel între calitate pentru cunoscători și accesibilitate pentru publicul larg.

Alta ar fi legată de conceptul de cafea de specialitate, adică acea cafea care ocolește meandrele procesării industriale, este prăjită de profesioniști și este preparată cu o grijă vecină cu ceremonia ceaiului.

Nu că deliciile enumerate până acum n-ar fi fost suficiente, dar răsfățul cafelei a fost dublat, nu, triplat de dulceața și lichiorul de trandafiri pe care Diana și Cristi Nedelcu le-au împărtășit cu mărinimie tuturor mesenilor.

Gustul lor și al cafelei m-au transportat în lumea aceea a schițelor lui Caragiale sau Bassarabescu sau Bacalbașa, dar nu pentru că mi-ar fi venit să pun cuiva dulceață în șoșoni. Dimpotrivă, am băgat un borcan rămas plin pe trei sferturi în rucsac. Cu voia autorilor, bineînțeles.

Cafegiu nu mă fac, dar tot nu pot să nu închei cu un citat din Little Women al Louisei May Alcott:

I’d rather take coffee than compliments just now.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, căruia nu i-a tremurat mâna nici după vreo câteva păhărele cu lichiorul soților Nedelcu.