Pe Frank Capra l-aș lua cu mine

By Iulian in Filme 0 Comment

Frank Capra este acel regizor mare de care lumea a cam uitat, deși cele mai importante filme ale lui (Mr. Deeds Goes To Town, Mr. Smith Goes to Washington, It Happened One Night, It’s a Wonderful Life) sunt savurate din nou și nou.

De aceea nu strică să îi refacem piedestalul, operațiune pe care o voi întreprinde vorbind despre o peliculă a lui care e în umbra celorlalte, deși, paradoxal, i-a adus unul dintre cele trei Oscaruri ale carierei și a mai și câștigat statueta cea mare – You Can’t Take It with You.

Producția este tributară originii ei dramaturgice, atât prin structură, cât și prin scenariu.

Moștenitorul unui vas imperiu financiar (James Stewart, actor pe care Capra l-a pus în valoare ca nimeni altul) se îndrăgostește de secretara tatălui său (Jean Arthur), care vine dintr-o familie puțin spus nonconformistă.

Patriarhul acestui clan deșucheat este Lionel Barrymore, care deja era muncit de boala care îl va ține în scaun cu rotile pentru tot restul vieții, dar care face eforturi titanice (zice-se că lua morfină înainte de fiecare scenă), ca să se deplaseze cu o cârjă și să infuzeze năstrușnicele pățanii din film cu o bonomie înțeleaptă care face mesajul anarhisto-hippiot al filmului, precum și transformarea odiosului afacerist (excelent jucat la rându-i de Edward Arnold) mai ușor de digerat.

Acțiunea din You Can’t Take It with You este fragmentară și prea puțin importantă, în ultimă instantă.

Ce contează și distrează sunt secvențele individuale, fiecare dintre ele fiind o mostră a măiestriei regizorale a lui Frank Capra.

Împletirea deplasării scenice a personajelor, a reacțiilor lor vocale, a exploziilor sau a altor boroboațe cu momente de dialog intim este desăvârșită.

O sincronizare care nu uza decât de efecte scenice materiale, o artă căreia tehnologia digitală și progresele în montaj i-au dăunat și pe care o mai utilizează câte un cineast ca experiment.

Dar Frank Capra o stăpânea cu o lejeritate inegalabilă, iar pentru asta îi datorăm să ni-l aducem aminte drept acela care ne aducea zâmbete pe buze și gânduri nobile în suflet.

Oscarurile in pruncie

By Iulian in Filme 0 Comment

In istoria Oscarurilor, Grand Hotel reprezinta un caz unic: filmul care a primit distinctia suprema, fara sa fi avut macat vreo alta nominalizare.

O situatie atat de inedita este explicata totusi de anul in care a aparut – 1932. Pe vremea aceea mecanismul Academiei era intr-o faza embrionara; daca stam si ne gandim bine, pelicula precede venirea la putere a lui Hitler.

Ce sa mai, vorbim despre o antichitate a cinematografiei.

Impresionant este ca, in ciuda varstei si a inevitabilelor limitari de expresie (primul film vorbit aparuse cu doar cinci ani inainte!), Grand Hotel reuseste sa tina atentia treaza si propune o naratiune complexa, care a servit drept prototip pentru multe nominalizari si statuete de atunci.

In spatiul eponim interactioneaza, sufera, mint, spera si se mantuie personaje de ambe sexe, jucate de o pleiada de actori formidabili.

De partea masculina ii avem pe John Barrymore in rolul unui cartofor seducator si venal, pe Wallace Beery in cel al unui director de companie fanfaron si concupiscent si pe Lionel Barrymore (personajul negativ din It’s a Wonderful Life) in cel al unui suferind in faza terminala care vreo s-o faca lata in stil mare inainte sa vina dumneaei sa-l ia.  Nume mai putin familiare celor care nu au o pasiune pentru epoca incipienta a Hollywood-ului, dar care merita redescoperite, chiar si numai pentru prestatiile de aici.

De partea feminina regasim doua nume grele: Greta Garbo, melancolica, dar si exuberanta in rolul unei balerine capricioase, si Joan Crawford, cu poate cea mai inchegata partitura din tot filmul – o tanara stenografa, care isi suplimenteaza serviciile oferite patronilor mai generosi, dar care tanjeste si dupa afectiune adevarata. A fost o placere sa le vad pe aceste doua dive in perioda lor de tinerete, in special pe Greta Garbo, care s-a impus in posteritate cu figura glaciala de mai tarziu.

Desi sunt destule momente cand varsta filmului Grand Hotel se vede mai ceva ca ridurile frontale ale premierului Tudose, sunt si unele cand caracterul surprinzator sau subtil al scenariului sau dinamismul montajului si al unghiurilor de filmare suspenda timpul si, dovedind ca magia celei de-a saptea arte s-a nascut odata mijloacele tehnice ale acesteia.

A vedea Grand Hotel e ca a interactiona cu un bebelus: nu iti spune prea multe, dar te incanta.