Să ne luăm rămas bun de la Maggie Smith

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum puțin timp ne-a părăsit Maggie Smith, o imensă actriță, o perfectă întruchipare a spiritului britanic în forma sa feminină.

Omagiile care i s-au adus au vizat mai ales imaginea sa scenică recentă, marcată de reținere sau sarcasm distilat la maxim, precum cele din seria Harry Potter sau serialul Downtown Abbey, însă cariera sa a acoperit multe decenii, a fost prodigioasă și a inclus personaje memorabile, care merită redescoperite.

Creația-i emblematică, recompensată cu un Oscar pentru rol principal, este neîndoios cea din The Prime of Miss Jean Brodie.

În Edinburghul interbelic, la o școală conservatoare, o profesoară liber-cugetătoare își construiește un cerc de eleve admiratoare, cărora le împărtășește viziunea ei romantică (a se citi în toate felurile cu putință) despre lume și dragoste.

Această atitudine o aduce în conflict cu directoare școlii, interpretată de Celia Johnson, superba actriță din Brief Encounter al lui David Lean, aici îmbătrânită cu stil, așa cum va fi și Maggie Smith în ultima perioadă a vieții.

Această Jean Brodie este deopotrivă magnifică și detestabilă, așa cum o descrie un alt personaj al filmului.

Tiradele ei despre artă sau iubire sunt minunate exerciții retorică, dar și de autoamăgire flagrantă.

Sentimental, e prinsă între doi bărbați, unul de treabă, dar pămpălău, altul pitoresc, dar agresiv, și nu dă semne că ar ști exact cum să procedeze.

Preamărește individualismul, dar și pe Mussolini sau Franco.

Jean Brodie e, de la minut la minut, adorabilă sau detestabilă.

Maggie Smith o redă pe această labirintică femeie cu un set de manierisme, dicție și afectare care ar împinge pe orice altă intepretă spre Zmeura de Aur, nu spre premiul Academiei Americane de Film.

Însă ei îi ies cu o precizie infinitezimală a dozării.

Uitați-vă numai la scena când directoarea ofuscată îi citește scrisoarea scandaloasă plăsmuită de niște eleve puse pe șotii ca și cum ar fi fost redactată de profesoara lor. Supriza și revolta se împletesc cu un inconfundabil simț al mândriei didactice, acela pe care îl are un dascăl când constată că elevii și-au însușit ce voia să le transmită.

Excelent regizat de Ronald Neame, The Prime of Miss Jean Brodie beneficiază de un scenariu spumos, dar și pătrunzător, adaptat din influentul roman al lui Muriel Spark, precum și de o suită de prestații actoricești impecabile, precum cea a adolescentei Sandy (Pamela Franklin), a cărei transformare din adulatoare în justițiară e sugestivă pentru metamorfoza acestei vârste, când idolii cad de pe piedestal, iar lumea devine din roz turbat un mozaic de griuri.

Peste această parabolă a eternului conflict dintre tradiție și inovație, dintre spirit și materie, dintre iluzie și realitate tronează Maggie Smith.

Urmărind-o aici, înțelegem că pitoreasca interpretă din producțiile de mai târziu nu făcea eforturi în a fi așa spectaculoasă.

Pur și simplu era exercițiul unui talent care duce la perfecțiune.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (7)

By Iulian in Filme 0 Comment

Să forfechezi o operă de Shakespeare în scopuri filmice este o operațiune riscantă.

Este o impietate mântuită de un singur lucru: rezultatul de calitate.

Richard III, regizat de tizul său, Richard Loncraine, ajutat la scenariu chiar de Ian McKellen, este produsul unei astfel de compresii reușite.

Povestea îl urmărește tot pe ambițiosul diform și lipsit de scrupule, care calcă pe cadavre pentru a ajunge pe culmile puterii, însă acțiunea este plasată într-un Albion interbelic, aristocratic și fascistoid, iar personajele pe care le manipulează, seduce și omoară sunt reduse la minimul necesar interacțiunilor care îi relevă sinistra personalitate.

Chiar și schematici, acești pioni care cad unul după unul în fața unui nebun cu aspirații de rege benefiază de interpretări ale unui distribuții fabuloase: Annette Bening, Nigel Hawthorne, Maggie Smith, Robert Downey Jr., Jim Broadbent sau Kristin Scott Thomas.

Dar, ca într-o aplicare extremă a principiului lui Pareto, Ian McKellen ocupă cea mai mare parte a timpului și aproape monopolizează tot ce înseamnă admirație generată de acest film.

Rolul lui Richard III este unul care nu prea lasă loc de manevră și ambiguități (așa cum este cel al lui Shylock, de pildă), fiind mai mult un prilej pentru un actor să-și etaleze capacitatea de a etala duplicitate, sarcasm și abilități fizice, dar și pentru un privitor de a se delecta cu spectacolul unei infamii pe care, și fără s-o recunoască, ajunge să-o savureze.

Ian McKellen este încântător prin expresivitate chiar și în cele mai sumbre momente ale sale. Ritmul alert al desfășurării secvențelor care îl au în prim-plan nu știrbește cu nimic din elocvența manifestărilor și din plăcerea pe care o provoacă.

Dimpotrivă, la final, m-am pomenit rememorând o mulțime dintre scenele în care figura schimonosită a trecut de la un aer mieros la o căutătură odioasă și simțind o încântare pe care de obicei o asociez cu retrăirea unor experiențe pozitive și contemplative.

Acesta este miracolul artei!

Decorurile și costumele din Richard III sunt atât de reușite, încât îți atrag atenția chiar și dacă filmul nu îți lasă prea multe momente de răgaz. În special, ideea de a folosi actuala clădire a Modern Tate Gallery, profilându-se în depărtare drept un Turn al Londrei mai lugubru decât cel real, mi s-a părut strălucită, ca și modul în care una dintre replicile legendare ale piesei (nu vă jignesc, spunându-vă care) este integrată unui univers lipsit de necuvântătoare.

Astăzi este 23 aprilie, data morții lui William Shakespeare.

Cel puțin așa spun enciclopediile, precum că, grație unui Richard III precum cel al lui Ian McKellen, bardul din Stratford-upon-Avon e la adăpost față de sistematica ofensivă a nemilosului Timp.