Am umblat prin mai multe muzee ale lumii și am constata că de fiecare dată când îmi iese în cale un portret realizat de Goya, rămân cu ochii pironit asupra lui.

Avea spaniolul ceva special în a suprinde, fără să pară că își propune neapărat asta, întreaga viață a acelui personaj, atât interioară, cât și exterioară.

Am regăsit această capacitate de sinteză psihologică într-un portret al Mariei Maiorescu de la Muzeul de Artă al României, semnat de Constantin Lecca.

Soție a lui Ioan Maiorescu și mamă a lui Titu Maiorescu, n-a avut o viață ușoară, chiar dacă aparținea unei clase sociale superioare.

Și-a urmat soțul peste tot unde l-au dus misiunile diplomatice și activitățile didactice, ba chiar a fost despărțită de acesta de evenimentele revoluției pașoptiste, fiind nevoită să pribegească prin diverse orașe, purtându-și cei doi copii (Titu și Emilia) după ea.

Și s-a descurcat, așa cum ne spune figura ei înfățișată de Lecca: dârză, ușor asprită, dar nu învinsă.

O figură care constituie punctul focal al picturii, o figură care iese în evidență ca urmare contrastului deliberat pe care artistul îl realizează între fundal și haine, pe de o parte, și năframa care îi acoperă capul, pe de alta.

Dacă un străin care nu știe cine a fost Maria Maiorescu vede acest portret, va crede că a e al unei membre al unui ordin de călugărițe dedicate ajutorării celor din zonele cele mai năpăstuite zone ale globului.

Într-un fel, nu s-ar înșela.