O alternativă la Zeffirelli

Dacă vă prinde Paştele în faţa televizorului, e greu să nu găsiţi pe vreun post TV mini-seria Jesus of Nazareth, regizată de Franco Zeffirelli, căreia nici măcar ateii habotnici nu-i pot nega calitatea artistică sau grandoarea distribuţiei, pe care o redau mai jos, din simpla plăcere de a trece în revistă atâtea nume mari ale cinematografiei de odinioară:

Anne Bancroft, Olivia Hussey, Claudia Cardinale, Ernest Borgnine, Christopher Plummer, Peter Ustinov, James Mason, Anthony Quinn, Laurence Olivier, Rod Steiger, Ian Holm, Ian Bannen, Ian McShane, James Earl Jones, Fernando Rey, Ralph Richardson, Michael York.

Însă aceasta nu a fost prima dată când povestea lui Iisus a beneficiat de o punere în scenă de o asemenea amploare şi cu o asemenea desfăşurare de forţe actoriceşti.

The Greatest Story Ever Told precede filmul lui Zeffirelli cu vreo două decade şi este o alternativă interesantă pentru că este produsul unei perioade a Hollywood-ului în care divertismentul şi spiritualul încă mai puteau convieţui cu o candoare irepetabilă.

Filmul regizat de George Stevens poate fi asemuit cu Cleopatra lui Joseph L. Mankiewicz – exorbitant din punct de vedere al costurilor de producţie, fastuos, exasperant de lung şi deloc bine primit în vremea lui.

Pot să înţeleg unele dintre acuzele care i se aduc.

Colorado sau Utah, unde regizorul a ales să filmeze scenele exterioare, nu-s chiar Ţara Sfântă la relief, deşi, luat strict din punct de vedere vizual, peisajele pe care se profilează silueta lui Iisus sunt impresionante.

De asemenea, scenariul este un amestec inegal de texte din Evanghelii si adaosuri din diverse surse, care umplu unele scene şi fac notă discordantă cu poezia exprimării din Biblie.

The Greatest Story Ever Told este astfel departe de omogenitatea din Jesus of Nazareth, fiind mai mult o însăilare de scene memorabile.

Unele impresionează ca realizare, iar aici e de menţionat ca George Stevens a beneficiat de aportul lui David Lean, responsabil cu începutul filmului, în care avem privilegiul de a-l vedea pe Claude Rains în ultimul său rol, acela al lui Irod cel Mare, dictatorul paranoic care ordonă uciderea pruncilor, dar şi de (motiv de mândrie patriotică!) al lui Jean Negulescu, despre care se spune că ar fi lucrat în principal la scenele de pe străzile Ierusalimului.

Altele lasă o amintire de neşters a interpretărilor: în afara protagonistului, despre care voi vorbi imediat, cel mai mult m-a atras duelul dintre vigoarea fanatică şi aproape animalică a lui Charlton Heston ca Ioan Botezătorul şi nihilismul sarcastic al lui Jose Ferrer ca Irod Antipa. Prezenţa lui Donald Pleasance drept Satan deghizat pustnic care îl ispiteşte pe Iisus în pustie e deranjantă exact cât trebuie, iar Martin Landau drept Caiafa şi Telly Savalas drept Pilat din Pont se achită de sarcini potrivit calităţilor lor bineştiute.

De neiertat mi s-a părut lipsa de atenţie faţă de figura Fecioarei Maria, pe care până şi mult prea exaltatul Mel Gibson o omagiază în The Passion of the Christ (şi nu spun asta doar pentru că a fost o creaţie sublimă a Maiei Morgenstern). Lui Dorothy McGuire i se acordă aici doar câteva momente fugitive şi nu cred că versiunea extinsă a acestui film a cuprins mai multe.

Mult criticate au fost apariţiile episodice ale lui Sidney Poitier şi John Wayne. Dacă în cazul primului, care îl joacă pe Simon din Cyrene, cel care îl ajută pe Iisus să îşi poarte crucea pe Golgota, cârcotaşii trebuie să fi fost din rândul rasiştilor, pentru că actorul de culoare are câteva minute de prestaţie non-verbală minunat de expresivă, în cazul celui de-al doilea, vocea legendarului actor de western rostind vorbele centurionului („Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”) mi-a smuls şi mie un zâmbet.

În comparaţie cu prezenţa apăsat transcedentală a lui Robert Powell în filmul lui Zeffirelli, Max von Sydow, la primul său rol în engleză, ne oferă un Iisus foarte diferit, dar nu mai puţin înălţător.

Cu o mimică redusă şi cu o voce în care pildele sale sună cu o oarecare asprime, marele actor suedez a reuşit să îmi îndrepte atenţia către extraordinările formulări biblice, acele cuvinte care au atins atâţia oameni şi au străbătut atâtea veacuri.

The Greatest Story Ever Told?

Nu ştiu, însă este o poveste din care mai avem multe de învăţat.

Elogiu prostiei

E greu de acordat titlul de cel mai bun regizor din toate timpurile. Au fost momente cand i l-as fi dat lui Akira Kurosawa, apoi am inceput sa inclin catre Orson Welles, am cochetat si cu Ingmar Bergman si, cu cat ma afund mai mult in aceasta arta, cu atat apar mai multi pretendenti.

Ce ne facem insa cu titlul de cel mai prost regizor? Nu mi-am pus niciodata problema asta, dar am aflat ca exista aproape un consens in privinta unui anume Ed Wood, care, tocmai datorita acestui superlativ deloc magulitor, se bucura si dupa moarte de faima si, culmea, de un lot consistent de admiratori.

Nu stiu daca Tim Burton se numara printre acestia si a vrut sa-i aduca un omagiu sau doar a mirosit un subiect care ar atrage atentia, dar filmul sau, Ed Wood, este excelent de la un cap la altul si reuseste sa redea personajele reale pe ale caror vieti se bazeaza drept mai interesante decat au fost, probabil, in realitate.

Johnny Depp intra in pielea lui Ed Wood si ii iese multumitor, gratie apetentei pe care a avut-o intotdeauna pentru figuri iesite din comun. Iar in cazul de fata, are in ce sa se infiga: un individ mediocru, dar sincer pasionat, fara prea mult intelect, dar cu entuziasm si inima buna, cu apucaturi bizare (ii plac puloverele femeiesti de mohair), dar si tolerant fata de ale altora.

Cabotinismele lui Depp ar deveni insa repetitive si obositoare, daca nu ar fi echipa sa de productie, care reprezinta un ansamblu de ciudati de tot hazul: o vampiroaica uscata, fosta vedeta TV, un malac, fost luptator de wrestling, un medium fanfaron care o cam da in bara cu previziunile, un travestit sensibil si legendarul interpret al lui Dracula, actorul Bela Lugosi.

Toata aceasta umanitate pestrita si eforturile ei hilare de turna pelicule acum celebre prin kitsch-ul lor, precum Plan 9 from Outer Space, Glen or Glenda sau Bride of the Monster, s-ar apropia foarte mult ca umor si tematica de mai recentul Bowfinger, daca interpretarea coplesitoare a lui Martin Landau in rolul lui Bela Lugosi nu ar adauga o dimensiune in plus filmului lui Tim Burton. Uscativ si garbovit, macinat de vicii si de boli, cu o voce impunatoare si seducatoare prin accentul ei est-european, cu o privire bolnava, dar inca hipnotica, Landau/Lugosi domina fiecare scena in care apare.

In contextul mortii tragice a lui Heath Ledger, Jack Nicholson spunea ca Hollywood-ul trebuie devorat inainte sa te devoreze el pe tine. Cu fiecare gest sau vorba, Landau/Lugosi ne reaminteste cat de trecatoare poate fi gloria in lumea unde se plamadesc visele, astfel ca eforturile ridicole ale colegilor de ecran apar ca o legitima lupta pentru supravietuire si afirmare, iar Ed Wood nu mai este un scrantit cu ambitii inutile, ci un om care isi urmeaza visul, esuseaza, dar, chiar si asa, aduce cativa oameni impreuna si le da sansa sa-si castige existenta.

Imaginea alb-negru si regia stilata a lui Tim Buton, care isi permite chiar cateva mostre de virtuozitate vizuala, in cateva momente care il au in prim plan pe Landau/Lugosi, contribuie la a face din Ed Wood un paradox simpatic: un film bun despre un regizor prost.