Dintre lecturile pe care le aveam de rulat pentru Bacalaureat, de Concert de muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu m-am apropiat cu cea mai obstinată reținere.

Era pe buzele tuturor colegelor mele, iar eu, dominat mental de Diablo II, Gladiator și campaniile lui Napoleon, aveam impresia că voi fi sufocat de alambicate trăiri feminine.

Nu mică mi-a fost mirare (și plăcerea) să descopăr o proză de mare profunzime, culminând cu personajul prințului Maxențiu, a cărui descompunere fizică este redată cu o acuitate psihologică fascinantă, chiar și în cele mai neplăcute momente.

Aceeași revelație a unui bijuterii necunoscute mie până acum (și am adunat ceva ani pe răboj) a fost Vizuina luminată de Max Blecher.

La finalul acestei oneste și dureroase relatări a supliciilor din sanatoriile în care a sălășuit și a luptat cu o nemiloasă tuberculoză osoasă, o întrebarea îmi stăruia în minte:

De ce n-am știut de acest autor până acum?

Stilul său este uimitor de variat, alternează organice descrieri ale carnalului suferind cu un oniric hayaomiyazakian, inserând pe parcurs interacțiuni umane și caracterizări precise.

Cartea rămâne, însă, unitară și niciodată nu pierzi din vedere că beneficiezi de privilegiul rar și neplăcut de a avea acces la manifestarea unei ființe vremelnic vii, dar trecută devreme și ireversibil în Călătoria fără Întoarcere.

Deoarece deznodământul pe care naratorul îl intuia, dar împotriva căruia se zbătea cu firavele-i puteri, ne e cunoscut, gândurile și mărturiile sale capătă o valoare care transcende literarul.

Vizuina luminată este o invitație la a ne contempla propria viața, la reflecta asupra instabilității amintirilor și a relativității experiențelor.

În atenția tuturor miniștrilor Educației pe care îi va mai avea această țară:

Știu că e greu să reformați un sistem învechit într-o lume dezorientată.

Aveți, totuși, șansa de a rămâne în istorie ca acela sau aceea care le-a făcut un serviciu elevilor de liceu și le-a oferit, pe lângă setea de avere a lui Ion al Glanetașului și enigmele Otiliei, și suferința lui Max Blecher.

Cioran, fă un pic de loc, rogu-te!

P.S. Mulțumesc librărie online Libris pentru trecerea unei restanțe pe care o aveam de dinainte de studenție.