Neliniște în patru acte

By Iulian in Filme 0 Comment

Ați observat că, deși se spune că trăim în era raționalismului, una dintre cele mai frecvente afecțiuni de ordin mental este anxietatea?

Frica de acel ceva care nu e prezent, dar pe care psihicul nostru îl tratează ca pe o amenințare imediată?

Poate că această neliniște este adânc programată în structurile noastre corticale, cu scopuri pe care le vom afla vreodată.

Sau nu.

Cert este că această neliniște este stârnită cu mult stil și varietate în filmul japonez Kwaidan.

Regizată de Masaki Kobayashi, același care ne-a oferit și tensionatul Harakiri, pelicula este o colecție de patru povești în care muritorii au de interacționat, și nu în termeni dintre cei mai plăcuți, cu forțe supranaturale.

Bucata cântărețului orb care trebuie acoperit de tatuaje, pentru a nu cădea sub vraja războinicilor damnați, căzuți în bătălia navală de la Dan-no-ura, este poate cea care s-a impus posterității, dar ar fi o nedreptate să desconsiderăm realizarea stilistică și efectele psihologice ale celorlalte.

Fiecare te tulbură și ne scoate de pe făgașul liniștii sufletești. Nu este vreo reacție viscerală sau intensă, precum la horror-urile anglo-saxone sau europene, chiar și cele care nu fac abuzuri sanguinare.

Ce îți provoacă Kwaidan este o iminentă presimțire că se va întâmpla ceva în neregulă, precum și starea de neputință în a opri nefastele evenimente.

Compus fără vreo urmă de grabă, ca într-o ceremonie a ceaiului în care ești invitat de Necuratul, cu decoruri sugestive și o imagine color superbă, filmul este ca o vrajă.

Ești legat de mâini, de picioare, de neuroni și te lași condus fără putința sau voința de a i te poți împotrivi.

Inima îți bate mai tare, dar asta nu e o problemă.

E aproape o plăcere.

Să te temi înseamnă să fii încă în viață.

Spintecarea butaforiei

By Iulian in Filme 0 Comment

Profit de faptul că Parasite este în atenția tuturor și vă semnalez un film japonez mai vechi, Harakiri, care împărtășește cu acela al lui Bong Joon Ho mai multe decât simpla apropiere geografică.

În anii de după instaurarea shogunatului Tokugawa, un ronin (samurai fără stăpân) apare la poarta unui clan feudal nipon și solicită să îi fie permis să comită harakiri (sau seppuku) în curtea acestuia.

De la această solicitare se dezvoltă o tragedie complexă, centrată în jurul ideii de captivitate în față unor cutume și aparențe care anihilează conduita rațională și empatică.

Mizanscena este construită de regizorul Masaki Kobayashi cu precizie geometrică, detaliile arhitecturale și vestimentare japoneze sunt impecabile, astfel că, rapid, dispar din planul nostru conștient, liber astfel a se îndrepta către componentele psihologice și către procesarea revelațiilor ideatice.

Peisajul samurailor care își văd viața ruinată și nu își mai găsesc locul în societate, ca urmare a disparițiilor formelor tradiționale ale acesteia, nu este foarte depărtat de zbaterile unei jumătăți a personajelor din Parasite.

Ca și în surprinzător de oscarizata producție coreeană, protagoniștii din Harakiri par a deține controlul asupra propriilor vieți, până când viraje ale acțiunii le contrazic flagrant.

Și, ca și omologul Bong Joon Ho, Masaki Kobayashi alege cu efect maxim momentele când apasă pe pedala visceralului, spulberând linearitatea și detașarea care ni se acordaseră, tot prin voia lor demiurgic-regizorală.

Actorii din Harakiri sunt aleși astfel încât să fie caracterizați de simpla lor înfățișare: liderul arogant, aghiotantul cam nătâng, spadasinul răutăcios. Puțina personalitate pe care o dobândesc unii dintre ei este pusă în slujba reliefării protagonistului.

Interpretat de marele Tatsuya Nakadai, care mai târziu îl va servi grandios pe Akira Kurosawa în Ran și Kagemusha, personajul principal se prezintă sub două variante, corespunzătoare câte unui plan temporal, care evoluează organic către a se contopi în antologica secvență de final.

De remarcat faptul că Harakiri nu demontează mitul samuraiului. Dimpotrivă, procedează la a-l curăță de butaforie și de caracterul idolatru și la a-l reduce la chintesență, reconciliindu-l cu pacifismul la care această țară s-a convertit după al Doilea Război Mondial.

Roninul din Harakiri nu este Samurai Jack.

Însă are mult din acel ceva din care sunt plămădiți eroii.