Furtisag cosmopolit

By Iulian in Filme 0 Comment

Desi lumea cinematografiei este si devine tot mai cosmopolita, este greu de gasit un film care sa isi propuna sa fie astfel intr-un mod mai apasat decat Topkapi.

Plasat in Istanbul, orasul milenar care uneste Estul si Vestul, pelicula este regizata de francezul Jules Dassin si ii are in distributie pe neamtul Maximiliam Schell, grecoaica Melina Mercouri, englezul Robert Morley, armeanul nascut in Rusia Akim Tamiroff, acrobatul francez Gilles Segal si cativa actori din partea locului.

Mai presus de toti il gasim, insa, pe Peter Ustinov, actor stralucit si poliglot, avand o origine atat de cosmopolita, incat nici nu mai ostenesc sa o prezint aici (dar va invit sa o cititi pe IMDB.com).

Povestea reda operatiunea insolenta si ingenioasa de a fura un pumnal batut cu smaragde din insasi inima Palatului Topkapi, loc pazit strasnic de autoritatile locale, care ii mai si suspecteaza de ceva pe aparent distinsii membri ai bandei.

Acea usuratate necesara savurarii unei astfel de naratiuni ne este indusa inca de la inceput, cand atmosfera carnavalesca ne sfatuieste sa lasam pretentiile logice absolute la o parte si sa ne bucuram de o aventura minunata, colorata si amuzanta.

Remarcabil este lipsa oricarei deosebiri intre suspansul alert din Topkapi al lui Jules Dassin si cel din Ocean’s Eleven al lui Steven Sorderbergh, desi le despart vreo patru decenii, ceea ce e un merit suplimentar al celui dintai.

Actorii nu au mare lucru de facut, decat sa isi lase frau liber farmecului diferit de care beneficiaza fiecare. Un pic de nota discordanta face Akim Tamiroff, care isi ingroasa personajul pana la paroxism, pastrandu-i, insa, hazul.

Exceptia foarte vizibila este interpretarea lui Peter Ustinov, castigator de Oscar pentru rol secundar, fapt cu atat mai notabil, avand in vedere ca i-a depasit in cursa pentru statueta pe John Gielgud in Becket sau Edmond O’Brien in Seven Days in May. Personajul sau are o complexitate care se dezvaluie treptat: este omul caruia i s-a spus de mic ca nu e in stare de nimic, care a crescut fara sa reuseasca mare lucru, care mimeaza siguranta, dar nu-i iese si care, nu se putea altfel, sufera de rau de inaltime. Persoana-i antiglorioasa si incurcaturile in care se vede prins, ca un pescar amator care nu mai stie sa iasa din propriul navod, contribuie la meandrele si virajele naratiunii.

Am facut o paralela intre Topkapi si un film mai recent si o sa mai fac una: daca acrobatiile lui Gilles Segal din superba scena a spargerii vi se par cunoscute, este pentru ca le-a mai realizat ulterior si un alt mare cascador al timpurilor noastre – Tom Cruise in Mission Impossible.

Sezonul vacantelor estivale s-a sfarsit in plan real, dar de ce sa nu continue in cel imaginar?

Topkapi e o destinatie.

De Craciun, fii mai bun, fii mai fericit

By Iulian in Filme 4 Comments

In Ajunul Craciunului, cei mai multi oameni aleg sa priveasca filme dragute, dulci, optimiste, care sa ii ajute sa intre in spiritul acestei sarbatori. Manat de un bizar impuls, m-am decis sa nu urmez o atare traditie si am vazut Judgement at Nuremberg.

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Widmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e dominata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.