Aceleasi garduri, aceleasi drame

Nu e greu sa vezi asemanari intre recentul Fences si o pelicula care a precedat-o cu aproape o jumatate de secol, I Never Sang for My Father.

Ambele au la baza piese de teatru, astfel ca dialogul e principala sursa de expresie, ambele au in centru un personaj impozant, dar care alieneaza prin lipsa de empatie si apetitul pentru dominatie si ambele exceleaza la capitolul interpretari.

Spre deosebire, insa, de filmul lui Denzel Washington, cel regizat de Gilbert Gates nu este structurat in jurul unui singur personaj central, ci penduleaza intre cei doi protagonisti.

Fiecare dintre actori are aportul sau la un conflict dureros, cu valente universale: influenta parintilor defecti asupra copiilor si zbaterea acestora intre datorie si nazuinta spre o viata proprie.

Melvyn Douglas este magnific, chiar si in momentele cand este detestabil. Aceeasi copilarie nefericita ca a protagonistului din Fences l-a calit, dar l-a si impietrit, iar gloria obtinuta la un moment dat ca persoana publica este apusa acum. Acest actor deosebit, care a stralucit in perioade succesive si diverse ale Hollywood-ului (sa nu uitam ca in 1939 o facea pe Greta Garbo sa rada!) ne serveste farame de trauma si maretie cu un dozaj controlat pana la cea din urma grimasa, indemandu-ne astfel sa recompunem mental o viata greu de judecat.

De cealalta parte, Gene Hackman intruchipeaza o fragilitate psihica surprinzatoare, stiind ce galerie impresionanta de personaje dure si cinice a jucat de-a lungul carierei (va mai amintiti de seriful din Unforgiven?). Si pe el il nuanteaza scenariul, care este o ampla suita de dezvaluiri subtil structurate, astfel ca simpatia fata de ipostaza sa de dominat se nuanteaza treptat.

Dincolo de prilejurile de a-si manifesta calitatile pe care le ofera actorilor, materialul dramaturgic transpus in I Never Sang for My Father nu obliga la o concluzie partinitoare: m-a impresionat un personaj, m-am solidarizat virtual cu celalalt, dar tristetea din final a avut limpezimea unui lac in rarele momente cand nu adie nici macar o boare de vant.

Parinti imperfecti, copii imperfecti, o samsara care tine de cand lumea si se va sfarsi odata cu lumea.

 

 

 

Western freudian

hud1

A naibii ea de arta! Cum te face sa indragesti personaje cu  un comportament pe care l-ai detesta din rasputeri in lumea reala!

Cam asa stateam si reflectam in timp ce vizionam Hud. Nefiind un film care te solicita prea mult, mi-am permis divagatiile astea si chiar si altele pe care o sa vi le impartasesc imediat.

Filmul regizat de Martin Ritt este un western fara actiune, fara impuscaturi, dar intens din punct de vedere psihologic si spectaculos prin economia de mijloace care redau elementele specifice genului: spatii prafuite, cai, vite si cowboy pintenati.

Paul Newman este Hud, un tip caruia i se rupe de tot si de toti, care face ce vrea, cand vrea si nu da socoteala nimanui. E un fustangiu si un bautor inveterat, un rebel fara alta cauza decat a propriei persoane. Newman se lasa absorbit de personaj cu o daruire magnifica. Cu impresia proaspata in minte, as fi tentat sa afirm ca este cel mai bun rol al sau, insa mi-aduc aminte de Cat on Hot Tin Roof, The Hustler, The Sting, The Verdict si ma temperez. Nu e o tragedie a indeciziei, dimpotriva, am mai tras o concluzie: au existat superstaruri ale perioadei de aur a Hollywood-ului care si-au faurit legenda si in afara ecranului. Paul Newman n-a avut nevoie.

hud2

Lui Hud i se opune tatal sau, interpretat cu o gravitate retinuta de Melvyn Douglas. Sunt momente pe care veteranul actor (acelasi care ii da replica Grettei Grabo in Ninotchka in 1939!) le domina complet – e vocea bunului simt si a respectului fata de ceilalti. Vazandu-i impreuna sau separat, mi-a incoltit ideea ca personajele lui Newman si Douglas sunt cele doua extreme ale psihicului, asa cum le-a propus Freud: Sinele – dominat de pasiuni si pofte, respectiv Supra-Eul – preocupat de reguli, scrise si nescrise, si care actioneaza conform lor.

Intre cei doi este tanarul interpretat de Brandon De Wilde, care are o tinuta morala apropiata de a bunicului, insa care nutreste o admiratie adolescentina fata de ispravile si persoana unchiului. Un personaj mai plat, cam prea moralist, dar necesar, pentru a intregi spectrul psihologic pe care il propune filmul.

Patricia Neal in rolul menajerei care le are si cu gatitul este o prezenta aparte. A luat Oscarul pentru rol principal, desi nu are mai mult de 20 de minute insumate de prezenta pe ecran, deci, tehnic, s-ar fi incadrat mai degraba la rol secundar. Insa, asa cum se spune ca un barbat construieste o casa, insa o femeie o face un camin, tot asa personajul ei umanizeaza filmul, care ar fi fost prea arid si masculin. Interpretarea ei are dimensiuni diferite. Femeie divortata trecuta de prima tinerete, ar vrea sa mai spere, dar se teme, e atrasa, dar si respinge aerul de pradator al lui Hud, e materna fata de pustan si grijulie fata de batran.

Dintre toate placerile pe care le poate oferi un film, Hud iti ofera pe indelete ocazia sa admiri niste actori formidabili. Spuneti-mi una mai importanta decat asta.

hud4