Pelé îl pune în fund pe Stallone

Tot o aniversare (de ieri, 23 octombrie) m-a împins să scriu despre filmul de față.

De data aceasta a lui Edson Arantes do Nascimento, cunoscut mapamondului drept Pelé.

Recunosc, deși sunt trecut de multișor de pubertate, ca fotbalist îl știu doar din retrospective, în special cele de demult al Eurosportului, pe care le devoram ca și pe documentare, însă aparține unei ere mitice, pe care oricine cu un dram de pasiune pentru acest sport o cunoaște.

Ca dovadă, am o discuție simpatică la care am fost martor în tramvai, între doi băieți de liceu, care dezbăteau aprins cariera și palmaresul lui Pelé, pe care le aflaseră din noi versiuni ale jocului FIFA, unde, spre lauda producătorilor, există echipe și crâmpeie din fotbalul de demult.

Așa mi-am adus aminte și de un film pe care l-am văzut pentru prima dată ca adolescent, în miez de zi liberă (era ceva grevă sau sărbătoare hotărâtă de curând de guvern).

Se intitulează Victory și se petrece în mare parte într-un lagăr german de prizonieri de război, în care câțiva dintre aceștia, în frunte cu Michael Caine, își umplu timpul jucând fotbal.

Unul dintre comandanți (interpretat cu obișnuita-i prestanță de Max von Sydow), cunoscător al jocului, are ideea de a organiza un meci între nemți și echipa cosmopolită a captivilor, însă superiorii plusează în scopuri propagandistice, plănuind un spectacol pe stadionul plin din Parisul ocupat.

Regizat corect din punct de vedere tehnic și inspirat din punct de vedere sportiv de John Huston, pelicula nu îmi stârnise vreun interes deosebit, însă vine un moment în care apare un jucător de culoare, care jonglează cu mingea cu o abilitate deosebită și îl pune pe Sylvester Stallone în fund, exact cum o făcea Ronaldo cel dintâi cu mulți dintre portarii care i-au ieșit în cale.

Acesta era Pelé, iar de acolo atenția mi-a fost așa de prinsă, încât n-am mai driblat-o nimic din jur.

Ca film de război și lagăr, Victory mai presupune și o latură narativă despre evadare și Rezistență, dar aceasta doar întregește acumularea afectivă pentru meciul de final, care, la vremea respectivă, mi-a smuls la fel de mult entuziasm precum înfruntarea de cricket din Lagaan.

Poate cel mai frumos aspect al acestui film este perfecta osmoză dintre starurile de cinema și cele din fotbal.

Michael Caine e solid ca lider de echipă, iar Stallone amuzant prin bombăneli și, ca american, predestinat să stea în poartă, în timp ce cohorta de foști profesioniști într-ale balonului include, alături de Pelé, nume atât de mari, încât e o plăcere să enumăr câteva: Bobby Moore (căpitanul Angliei, câștigătoare la Cupa Mondială din 1966), Osvaldo Ardiles (membru al naționalei Argentinei la Cupa Mondială câștigată în 1978), Kazimierz Deyna (membru al marii echipe a Poloniei anilor ’70), Paul van Himst (fost național și selecționer belgian).

Filme despre fotbal s-au mai făcut, iar unele sunt mai originale (Shaolin Soccer) sau mai simpatice (Bend It Like Beckham) sau mai consistente intelectual (The Damned United).

Dar senzație mai pură că fotbalul este, într-adevăr, sportul-rege cu greu se poate găsi.

Violentul Albion

Filme despre oameni care iau justitia in propriile maine si folosesc metode departe de lege sunt destule. Despre titlul Get Carter nu stiam decat ca este un film batranesc al lui Stallone, de prin 2000, in care personajul principal cauta sa afle cum si de ce a murit fratele sau in conditii dubioase.

Get Carter cel nou este insa remake-ul unui film mai vechi, realizat in 1971, avandu-l in rolul principal pe Michael Caine, si care il bate pe cel nou la toate capitolele.

Intriga este aceeasi, numai ca peisajul in care se invarte Caine e realist, dur, fara menajamente, gansterii hollywoodieni cool lipsesc, inlocuiti fiind de interlopi deloc spectaculosi, dar cu crima in sange, de care te-ai feri ca de foc in viata reala. Ritmul actiunii nu este trepidant, dar nici nu te lasa din mana pe masura ce protagonistul chitit pe razbunare se afunda in lumea vascoasa a faradelegii.

Stallone a fost macho-ul vremurilor lui, dar in acest film pare mic copil pe langa Michael Caine. Din playboy-ul Alfie, pe care il jucase cu doar cativa ani in urma, englezul nu pastreaza decat farmecul implacabil pe care il exercita asupra femeilor; in rest, privirea inghetata, gesturile domoale, replicile pline de cinism savuros si vocea-i inconfundabila il transforma intr-o masina neabatuta de ucis, un individ fascinant pe care nu poti sa il placi, dar cu care nu poti sa nu tii, pentru ca il stii animat de unul dintre cele mai inaltoare sentimente omenesti: datoria de frate.

Get Carter cel vechi e violent, dar nu face din asta vreun motiv de mandrie sau un scop in sine, asa cum, din pacate, a ales Tony Scott sa procedeze in Man on Fire. E doar un film care face apologia talionului.

 

Ingeri si demoni

Inainte sa vad The Dark Knight, l-as fi descris in multe feluri: continuarea unui film naspa (pentru mine) – Batman Begins, filmul care m-a frapat prin faptul ca, timp de cateva zile a stat pe locul I in topul IMDB, exemplu de film la publicitatea caruia a contribuit un eveniment tragic.

Dupa ce l-am vazut, nu pot sa il descriu decat ca pe un imn inchinat iubirii fata de aproape, fata de cel de langa tine care iti greseste, te raneste sau habar nu are ce faci pentru el. Nu este un imn in versuri sau strofe, este un imn modern, compus din imagini, replici si actiuni. The Dark Knight are un scenariu pur si simplu frumos, poate cel mai frumos de la Citizen Kane incoace. Nu sunt numai eu cel care a simtit astfel: de la compozitorul Hans Zimmer la Gary Oldman, Aaron Eckhart, Morgan Freeman, Michael Caine sau Christian Bale, toti cei implicati in realizare au dat ce au avut mai bun pentru ca acest film sa se ridice la nivelul pe care il merita.

Iubirea este atat de puternica in The Dark Knight, tocmai pentru ca are de infruntat raul absolut. Doar nu credeati ca l-am uitat pe Heath Ledger? Nici nu il voi putea uita vreodata, pentru ca personajul sau, The Joker, aduna atata inteligenta, ura si dementa la un loc, incat numai efortul ca un actor sa interpreteze asa ceva mi se pare infricosator. Heath Ledger a indraznit sa se ridice pe culmile genialitatii si a platit scump pentru asta.

Pentru mine, The Dark Knight este Divina Comedie a zilelor noastre:

Mai mult sa spun nu-s vrednic prin cuvinte

Caci vrerii Sale potrivind pe-a mele,

Asemeni rotii ma-mpingea-nainte

Iubirea ce roteste roti si stele.