E greu să-ți imaginezi un film mai plictisitor pentru generațiile digitalului prezent (mari și mici) decât Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni.

E exasperant de lent, în cea mai mare parte te uiți la protagonistul jucat de David Hemmings încruntându-se, pozând și răstindu-se la niște gagici anodine sau hârjonindu-se cu unele dintre ele.

Un dram de interes suscită faimoasa scenă din parc sau cea subsecventă în care Vanessa Redgrave e dezbrăcată până la brău, dar își acoperă sânii cu dibăcie.

Prea puțin pentru mințile contemporane, mai ales că acțiune e aproape ioc, iar mesajul care le-ar atinge e tocmai la final, și nici atunci foarte limpede.

Ajungând, însă, cu chiu, cu vai la deznodământul metaforic al filmului, remarci o frapantă și actuală morală.

Viața văzută prin lentilă e searbădă, e un simulacru care nu satură intelectul, nu suscită emoții reale.

Lentila de acolo e ecranul de aici.

Trebuie să lași imaginația, ficțiune prin excelență, să zburde prin lumea palpabilă, concretă și materială.

Atunci vei auzi mingea bătută de teren.

Nu e clar?

Nicio problemă.

Michelangelo Antonioni nu a vrut niciodată ca peliculele lui să fie clare.

El și-a văzut de arta lui. Like-urile (sau care o fi fost echivalentul lor de acum decenii) nu l-au interesat.

Ar fi ceva să îi călcăm pe urme.