Am mai scris pe aceste blog despre primul film regizat de Jean Negulescu, The Mask of Dimitrios, si despre cea mai titrata pelicula a sa, Johnny Belinda.
Acest film al sau intitulat Titanic (1953) m-a atras in primul rand prin indrazneala subiectului. Naufragiul giganticului vas e un subiect generos pentru cinematografie si faptul ca Negulescu a avut ocazia sa-i regizeze povestea mi s-a parut remarcabil.
Cand spunem Titanic, ne gandim automat la monumentalul film al lui James Cameron (hai, nu strambati din nas, l-ati vazut si voi si stiti ca i se pot imputa multe, dar nu realizarea) care are un fir narativ central format din Kate si Leo, mult hulita idila care transcende clasele sociale, dar impresia mea a fost si este ca Titanicul insusi, cu descompunerea sa treptata, este adevarul star.
In Titanicul lui Jean Negulescu lucrurile stau altfel. Vasul nu este decat o simpla scena pentru o drama inteligenta si emotionanta: Barbara Stanwyck este o americanca maritata cu un tip de neam bun si sufera amarnic din pricina exigentelor vietii la varful trebii, asa ca decide sa-si ia copiii, o fata de vreo 20 de ani si un pustan de gimnaziu, si sa se intoarca in tara natala. Sotul (interpretat de Clifton Webb) afla la timp si, cum, necum, se imbarca si el pe Titanic.
Ciocnirea dintre cei doi se va produce in scurt timp, iar teatrul duelului psihologic ii va include rapid si pe cei doi copii. Discret in tot acest timp, regizorul Negulescu ii lasa pe actori (Stanwyck si Webb stralucesc, dar mai lasa loc si altor personaje si povesti secundare sa se schiteze pe langa) sa valorifice un scenariu excelent (castigator de Oscar) si intretine cu abilitate senzatia iminentei dezastrului.
Cand fatala ciocnire cu icebergul se produce, toata incarcatura emotionala este deturnata si metamorfozata. Conflictul de cuplu, perfect natural pana atunci, pare o copilarie, orgoliul lasa loc sacrificiului si barbatia adevarata inlocuieste masculinitatea jignita. Ca o dovada suplimentara a calitatii scenariului, marturisesc ca la Titanicul din 1953 mi-a pasat mai mult de pasagerii pe care ajunsesem sa-i cunosc decat de cei din 1997.
Am simtit din plin cum o lume, asezata si plina de obisnuite pasiuni omenesti, pe care le dezaprobam binevoitor, se destrama, iar durerea sfasietoare a despartirii dintre soti, frati sau copii e vie si doare. Dintr-un personaj mai degraba antipatic, Clifton Webb evolueaza intr-un adevarat cap de familie, un erou autentic, iar toata melodrama presupusa de o astfel de transformare n-are nimic nefiresc si suparator, cum a patit saracu’ Leo.
Ca regizor, Negulescu se manifesta din plin in aceasta ultima parte a filmului. Fara efecte speciale spectaculoase, dezmembrarea Titanicului e pusa in scena cu siguranta si expresivitate. Unghiuri inclinate de filmare, prim-planuri cu figuri indurerate, alternand cu imaginea vasului care cade treptat prada apelor, oameni misunand pe toate puntile si ingrozitoarea sirena de avarie, care nu ne scuteste niciun moment de sinistrul ei sunet. Un ansamblu cosmaresc in care se impletesc tragedia colectiva si cea individuala .
Ma las un pic contaminat de mandrie patriotica si ma incumet sa spun: la Titanicul lui Cameron au plans adolescentele, dar la Titanicul lui Negulescu a plans toata lumea.
