Orfeu, zi-le, tati, o bossa nova!

20150902_222144

Cand stateam si audiam concertul de bossa nova de acum cateva zile din cadrul Festivalului „Craiova Muzicala” (aveti o imagine mai sus si, apropo, mai sunt vreo doua zile, asa ca luati de profitati, ca multe spectacole sunt moca), mi-am adus aminte ca nu v-am spus despre o realizate cinematografica deosebita, intitulata Orfeu negro.

Orfeu1

Este mitul lui Orfeu plasat in favelele braziliene, in timpul Carnavalului de la Rio si impresioneaza din mai multe puncte de vedere.

In primul si in primul rand, muzica. Exiberanta ritmurilor de bossa nova iti da senzatia ca iti fug picioarele la dansat singure. Iar asta vine de la unul caruia epitetul de „ageamiu” ii reda nivelul de expertiza in zilele bune.

Apoi, poezia imaginilor. Nu numai opulenta costumelor din timpul festivalului, ci si cocioabele sau zonele saracacioase unde se desfasoara actiunea sunt filmate cu verva si cu pasiune pentru lumina si jocurile ei.

Orfeu3

Nu in ultimul rand, pentru cineva familiarizat cu povestea lui Orfeu, este fascinant sa urmaresti cum toate elementele si personajele care o compun (cum ar fi Hermes, Caron sau bacantele) se regasesc aici, insa nu fortate, nu ca si cum ar fi avut regizorul o lista de bifat in mana. Totul curge natural, surprinzator pe alocuri, dar foarte logic, daca pui in perspectiva culturala a universului unde se desfasoara actiunea.

Interpretarile sunt limitate si modeste, insa nici nu mai conteaza. Sunt destule de vazut si auzit, incat acest minus trece neobservat.

E interesant de facut o paralela intre aceasta ecranizare a mitului lui Orfeu si cea a lui Jean Cocteau, despre care am scris acum ceva timp. Foarte diferite, insa amandoua lasa nealterat substratul. Asa, am ajuns sa ma intreb: de ce Orfeu si nu Heracle sau Ahile, bunaoara, au generat creatii consistente?

Poate pentru ca acesta graviteaza in jurul a trei dintre impulsurile care au miscat omenirea, inca de la inceputurile ei: iubirea, moartea si arta.

Orfeu2

 

Orfeu era pe Moarte si Moartea mai voia

orphee

Mi-a placut foarte mult Orphée, dar tot nu mi-am putut reprima pornirea catre bancul din titlu, pentru simplu motiv ca pelicula artistului polivalent Jean Cocteau nu mi-a inspirat acea adoratie care o insoteste de obicei.

Genericul de inceput ar putea singur sa constituie un argument pentru vizionare, prin maiestria liniilor care compun nume si figuri omenesti, ca si scurta introducere in mitul lui Orfeu (indispensabila, ca doar n-o fi avut toate lumea pe Alexandru Mitru in casa in perioada copchilariei) care puncteaza un mare adevar: legendele au avantajul ca pot fi folosite oricand si oriunde si tot isi pastreaza aura de semnificatii si mister.

Orphée  este o poveste despre un triunghi amoros compus din poetul Orfeu (Jean Marais), sotia iubitoare, dar retrasa Eurydce (Marie Déa) si Moartea (Maria Casares). Da, Moartea, care, in viziunea lui Cocteau este o fiinta frumoasa, dominatoare si, cel mai socant, capabila de iubire. Acest triunghi se complica la un moment dat prin aparitia unui sofer pe care l-am asociat simbolic lui Hermes, iar patrulaterul astfel rezultat devine o proportie in care mezii si extremii penduleaza intre sovaiala si convingere, intre lumea reala si cea de dincolo (coborarea in Infern este inevitabila in cadrul acestui mit). Mai avem si un grup de feministe denumite bacante, care il detesta pe Orfeu, asa ca toate elementele arhicunoscute sunt acolo.

orphee2

Cocteau se joaca mult cu ele, dar nu strica mitul, doar il invalmaseste si ii adauga noi valente, pastrandu-l inteligibil. Om destept, a inteles ca povestea artistului care se duce pana jos de tot, ca sa isi salveze iubita, e un bun al umanitatii intregi si nu e indicat sa ii aduci atingere in esenta. Apreciind asta pe parcursul filmului, am fost surprins mai degraba negativ de conventionalitatea finalului. Dar, asa cum am invatat cu alte ocazii, nu eu hotarasc cum trebuie sa se incheie o naratiune, ci autorul ei si trebuie sa respect asta.

Efectele speciale, de care are nevoie Orphée pentru a reda transmutarile de pe un taram spre altul, par oarecum stangace in executie (filmul e totusi facut in 1950), dar sunt superbe in conceptie. Utilizarea oglindei mi-a placut in mod deosebit, poate pentru ca acest obiect vine din oficiu incarcat cu semnificatii si puteri transcedentale. De asemenea, m-a atras si aspectul dezolant-poetic al Infernului si miscarea celor care il populeaza.

Beneficiind de o lentoare cinematografica specific frantuzeasca, Orphée iti acorda timp sa ii admiri protagonistii. Jean Marais nu mi-era necunoscut, dar l-am descoperit mai bine pe cel care, acum o jumatate de veac, se batea cu Paul Newman pentru inimile damelor si demoazelelor de pretutindeni. Barbat bine, actor excelent, combinatie fatala. Maria Casares in rolul Mortii ii cam fura lui Jean Marais scenele printr-o glacialitate care evolueaza suprinzator, dar credibil, spre afectiune. Nu va asteptati insa la pasiuni fulminante gen The Notebook (bleah), aici totul este redus la minimul necesar, fara a ajunge la deshidratarea interpretativa despre care vorbeam in Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (na, ca am trait sa mai scriu o data titlul asta).

Orphée nu poate fi un obiect de cult, dar este, fara doar si poate, un obiect de arta, care merita admirat si pastrat cu grija.

orphee3