Acum vreun an și ceva, pe ambele părți ale Atlanticului a apărut o febră a dărâmării de statui amplasate în locuri publice.
Ce îi mâna pe distrugători era faptul că acele monumente îi înfățișau pe unii a căror activitate din trecut nu mai corespunde valorilor prezentului.
Ce m-a îngrijorat mai mult n-a fost existența unor astfel de apucați, care cred că trecutul poate fi rescris sau schimbat astfel, ci faptul că au fost aplaudați de mulți cunoscuți din proximitatea mea, fizică sau virtuală.
Am primit un număr semnificativ de unfriend-uri pe rețelele sociale, pentru că mi-am exprimat opinia că orice statuie, indiferent de cât de abominabil a fost personajul respectiv, poate fi folosită în scop educativ și, ca urmare, avem nevoie să le ținem acolo unde sunt plasate în momentul ăsta.
Mă îndoiesc că aceia care s-au simțit pătrunși atât de profund de duhul virtuții vor apuca să citească Prizonierii istoriei de Keith Lowe, dar lor le-ar prinde bine în primul rând.
Chiar dacă aria de cercetare a autorului se limitează la statui care au legătură cu Al Doilea Război Mondial, modul în care temele sunt structurate și prezentate fac din acest volum un veritabil manual aplicabil în orice context, așa cum voi încerca sa demonstrez mai jos.
Ce m-a impresionat cel mai mult la Keith Lowe este că, pe lângă erudiția eficientă, care îl ajută să prezinte rapid evenimentul care se regăsește comemorat simbolic de un monument, beneficiază de acea înțelepciune a umanistului britanic, care îi permite să vadă laturi controversate chiar și în cazul unui Auschwitz.
Ați spune că acel tărâm al ororilor n-are cum să fie contestat sau exploatat sau demitizat, dar iată că se poate, când privești lucrurile cu sine ira et studio.
De fapt, pe lângă apucații care susțin distrugerea statuilor din locuri publice, Prizonierii istoriei este dedicată tuturor înguștilor care pun întrebarea:
Dar la ce-mi folosește să știu asta sau astălaltă?
Răspunsul e simplu:
Ca să fiți liberi.
Detaliile se uită, dar lecțiile rămân, iar primul impuls pe care l-am avut după terminarea cărții a fost să mă uit cu un pic mai multă atenție la statuile din orașul în care locuiesc – Craiova – să văd ce ne spun despre istoria noastră și despre noi înșine.
M-a ajutat mult o inițiativă excelentă a mamei mele, care, pe vremea când era profesoară, i-a luat pe elevi în timpul Școlii altfel și i-a plimbat pe la foarte multe dintre statuile din Craiova.
De la acel periplu i-a rămas un album de fotografii pe care l-am frunzărit și am remarcat că majoritatea redau personalitați.
Puține se referă la evenimente anume.
Și mai puțin comemorează vreun martiriu.
Concluzia, pe care o ilustrez cu trei imagini de statui dintr-un perimetru chiar restrâns, este că la români rezistă încă un cult al eroului, al personalității providențiale, care trage societatea către mai bine.
Asta văd în aerul homoerotic al statuii lui Ioan Maiorescu.
Sau în cel impunător până la condescendență al celei a lui Barbu Știrbei.
Ca să nu mai zic de ipostaza pur canonică a lui Mihai Viteazul (Pe vodă-l zărește călare trecând/ Prin șiruri cu fulgeru-n mână).
Să fie oare astfel o explicație despre pasiunile ardente trezite de alegerile prezidențiale, pe care le investim cu un aer mesianic (sau apocaliptic, după caz)?
Ce programe? Ce doctrină?
Oricum ar fi, statuile sunt neprețuite prilejuri de a învața.
Așa că folosiți-le, disprețuiți-le, ridiculizați-le!
Dar lăsați-le la locul lor!
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că a adus la viață statui neînsuflețite.