Faceți cunoștință cu Alfonso, Ramon și Jack.

În fiecare noapte (de aici și titlul ”Nox”), își dispută titlul de cel mai tare din parcare.

Parcare subterană, se înțelege.

Pentru asta, se lasă pe mână noastră, sub forma unor cărți ale unui joc simplu de învățat, haios de jucat și care relevă faptul că oamenii sunt malițioși până în măduva oaselor.

Cărțile sunt numerotate de la 1 la 15, sunt de trei culori, corespunzătoare celor trei potlogari calcifiați, și pot fi jucate fie în favoarea ta, fie în defavoarea adversarului.

Aici este unul dintre aspectele psihologice simpatice ale jocului – lupta interioară între a face ceva care să îți aducă beneficii și a-l sabota nițel pe celălalt, că prea are puncte multe.

Recunosc, nu doar o dată m-am lăsat în voia plăcerii răutăcioase de a-i acoperi unui oponent o carte mare cu una mică de aceeași culoare, deși, dacă aș fi plasat-o la mine, aș fi terminat runda și aș fi avut un avantaj.

Cu toate că ne prefacem că îi căinăm pe cei bogați și faimoși când vreo năpastă se abate asupra lor, de fapt, în adâncul sufletului, simțim un fel de satisfacție că li se poate întâmpla și lor.

De ce?

Pentru că asta ne e natura, de-aia.

Iar în Nox, a pune gând rău celui care este în frunte nu este un păcat, ci este chiar încurajat de regulamentul jocului elaborat de Steffen Bruckner, pentru că distracția sporește astfel.

Bineînțeles, asta presupune un pic de atenție distributivă, iar tabelul cu scorurile va trece din falangele unuia în falangele altuia, ca fiecare să vadă pe cine are de săpat.

Halloween-ul nu este vreo sărbătoare care să însemne ceva special pentru mine.

Până anul ăsta nu băgam în seamă Halloweenul, dar acum când afară va fi un frig care îți intră în oase, eu voi sta frumușel la căldurică și îl voi celebra jucând Nox.

I wish you an eerie, spooky, hair-raising, spell-binding Halloween!

***

Jucând și admirând fizionomiile craniene pitorești ale celor trei personaje, mi-a făcut plăcere să trec în revistă scheleții sturlubatici pe care i-am mai întâlnit în universul vast al audio-vizualului.

Și am avut destule de rememorat.

În primul rând, merită menționat că există un joc pe calculator care poartă același titlu, Nox. Siluete ciolănoase apar pe ici pe colo în cadrul lui, iar atmosfera e la fel de ireverențioasă.

Apoi, rămânând pe tărâmul divertismentului electronic, mi-am adus aminte de Morte, craniul zburător din Planescape Torment, unul dintre acele jocuri pe calculator care servesc drept argumente că există și o a opta artă.

Mutându-mă mai hacana, în cinematografie, sunt aproape obligat, nu că nu mi-ar fi drag, să aduc în discuție scurtmetrajul animat intitulat The Skeleton Dance, care a deschis un proiect minunat al celor de la Disney – Silly Symphonies. E făcut în 1929, dar e atât de comic, încât demonstrează că umorul de calitate e nemuritor.

Un film de animație mai nou și mai lung, dar la rându-i delicios este Coco, unul dintre mărgăritarele din șiragul de capodopere pe care Pixar l-a oferit lumii întregi.

În Coco se cântă, așa că am ajuns și la melodii cu scheleți.

Cea dintâi este fără doar și poate Calypso din cadrul concertului pe care Jean-Michel Jarre l-a ținut în cartierul La Défense în Paris în 1990, una dintre cele mai mari realizări culturale ale secolului XX. Imagini din acest spectacol uluitor erau difuzate la televizor, imediat după Revoluție, iar eu, copil fiind, îl descopeream pe un artist care mi-a rămas în suflet până acum.

Am crescut și cu videoclipurile grandioase ale lui Michael Jackson, iar printre acestea se numără și Ghosts, în care acest neîntrecut cântăreț și dansator își împrumută mișcările unui schelet. Rezultatul este încântător chiar și acum, la un sfert de secol de la realizare.

Mai degrabă sarcastic, decât amuzant, dar impresionant vizual și cu un ritm captivant este și videoclipul Hey Boy Hey Girl a celor de la The Chemical Brothers.

Mă opresc aici, pentru că, dacă mai continui cu această anamneză, o să uit să mănânc și o să ajung să arăt chiar ca un schelet.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că la ”Trick or Treat” au fost generoși foc.

P.P.S. Știu că forma corectă este ”schelete”, nu ”scheleți”, dar articolul este despre distracție, nu despre chestiuni academice.