Istoria artei a înregistrat contribuția lui Eugene Boudin mai ales ca un fel de precursor al impresioniștilor și ca mentor vremelnic al lui lui Claude Monet, pe care l-a convins să picteze en plein air.

Însă artistul a fost un peisagist iscusit, mare iubitor al mării și al îngemănării ei cu cerul nesfârșit, redându-le în tablouri care îți induc o stare de bine.

Însă o altă latură a stilisticii lui Boudin mi-a atras atenția când, aflându-mă în Muzeul de Artă ”Andre Malraux” din Le Havre, am admirat acel perete prelung, plin cu operele sale.

Este vorba de modul aparte, economicos din punct de vedere al tușelor, dar extreme de sugestiv, de a înfățișa siluete, ipostaze și activități omenești.

Dacă se apropii de o pictură, aceste pete de culoare nu mai înseamnă mare lucru.

Însă asta nu îl apropie de mecanismul aproape științific al pointilismul, pentru că petele de culoare aplicate de Boudin nu sunt regulate. Tocmai acolo este măiestria sa – utilizarea acestor piese semiprefabricate ale unui puzzle artistic desăvârșit mental de privitor.

De remarcat și judicioasa utilizare a albului, care e parcă marca umanului într-un univers înconjurător multicolor.

Nu în ultimul rând, Eugene Boudin s-a dovedit a fi democratic în privința modelelor. Fie că sunt truditori, fie că sunt avuți relaxându-se, ne-a conferit tuturor un pitoresc care merită redescoperit.