La Muzeul de Arte Frumoase din Lille am întâlnit o pictură care m-a fascinat prin modul cum este plasată la confluența genurilor și ideologiilor.
Titlul ei este Pe chei la Villette la Paris, fiind opera pictorului Henry Gerveux (1852 – 1929).
Invită la compasiune față de un om condamnat să trudească în condiții nu foarte plăcute, dar face și apologia spiritului uman, care nu se dă înapoi de la cele mai grele poveri.
Pe de o parte, este aceeași estetică a urâtului care l-a animat și pe Van Gogh la începuturile carierei; personajul nostru nu este vreun Febus, vreun erou grec cu musculatura impecabilă.
Însă trupul său, călit de munca grea, e la fel de impresionant, artistul făcând din el punctul central al tabloului, prin minuțiozitatea liniilor musculaturii.
Deși preponderent monocromă, scena beneficiază de o subtilă sugeste a luminii, vizibilă în partea dreapta, cea a planului depărtat, și mai estompată în prim-plan.
Nu în ultimul rând, e o tensiune între atenția pentru perspectiva redată realist din fundal și racursiul un pic nenatural al plăcii pe care se deplasează personajul, semn că Gerveux beneficiase de o educație plastică tradițională, dar nici nu se sfia să experimenteze cu toate cele ce apăreau în decursul existenței sale (vezi mai sus anii vieții, care corespund tranziției de la realism la impresionism și, ulterior, la expresionism).
O pictură care are multe straturi.
De vopseluri și de înțelesuri.
