Când a apărut, Spider-Man – Into the Spider-Verse a fost o veritabilă fractură în continuumul spațiu-timp.

Ideea, îndrăzneala, realizarea de pe toate palierele, toate au răsturnat barierele narativității și au impus o bornă nouă în universul acestui supererou și în lumea filmului, în general.

După o așa reușită colosală, să faci o continuare este, strict din punct de vedere artistic (nu și financiar, acolo curg banii natural), una dintre cele mai ingrate sarcini cu putință.

Dar iată că avem Spider-Man – Across the Spider-Verse, care a iscat deja exact stilul de controversă The Godfather vs The Godfather Part II.

Care e mai mare?

În privința capodoperelor lui Coppola, duelul a început odată cu lumea și se va sfârși odată cu lumea.

Și nici acesta nu este prea ușor de soluționat.

Noul Spider-Man animat este o producție, într-adevăr, mai mare.

Nu mai are nevoie să construiască niciun cadru narativ, personajele nou apărute, cu tot pitorescul lor, sunt piese dintr-un puzzle deja existent, așa că filmul realizat de tripleta de regizori Joaquim Dos Santos, Kemp Powers și Justin K. Thompson a plusat acolo unde mai era loc de mai mult și mai bun.

Să nu ne ferim a recunoaște, scenariul nu este unul dintre aceste capitole. Are multe complexități, prea multe să fie soluționate acum (că, de, vaca mai poate fi mulsă un pic), are înțepături de umor, dar și o supradoză de sentimentalism, acel stil motivaționalo-familial incurabil al Hollywoodului.

Parcă nici coloana sonoră nu se ridică la înălțimea predecesoarei.

Vizual, însă, Spider-Man – Across the Spider-Verse e amețitor.

Și la propriu, și la figurat.

Apărut în plină eră a hiperactivității și hiperstimulării, filmul este o pledoarie pentru capacitatea amândurora de a încânta un creier care are de lucru în cel mai plăcut mod.

Aceasta este marea revelație din timpul unor scene de acțiune care nesocotesc matematica euclidiană și fizica einstentiană. Că Spider-Man – Across the Spider-Verse este halucinant de alert, dar niciodată supărător cerebral.

Bănuiesc că asta are de-a face cu desfășurarea de forțe picturale pe care o etalează.

Deoarece narațiunea avea momente mai lente spre statice, am putut admira desăvârșita varietate a stilurilor grafice utilizate.

Un exemplu, simplu și mic într-o mare de culoare, este subtila transformare a tonurilor și contururilor de acuarelă din universul lui Gwen, în funcție de starea de spirit a eroinei.

De obicei, vizita într-o galerie de tablouri este o experiență lineară și pașnică.

Dar iată că are loc și în cinematografie, care a înglobat teatrul, muzica și literatura.

Mulți se tem că vom atinge singularitatea.

Se pare că artele se îndreaptă deja într-acolo.