Why so serious?

După doar o duzină de minute, Joker cel din 2019 îşi relevă cele două mari trăsături.

Prima este o lipsă crasă de subtilitate. Două treimi din filmul regizat de Todd Phillips se străduiesc să ne servească o suită de factori agravanţi pentru o boală psihică, iar ultima înnoadă macabrul astfel acumulat de universul de unde îşi trage personajul în cauză originile.

Lipsă de subtilitate, dar nu şi de precizie. Aici merită menţionat că fiecare dintre scenele în care ni se înfăţişează fie o traumă la care este supus protagonistul, fie ni se relevă nişte sechele la fel de nasoale este construită atât de transparent şi pentru ochiu’ ăl chior, încât mi-a adus aminte de acele pelicule de prin anii ’90, când, sub funesta egidă a unui „Based on true events”, ni se prezenta un traseu psihiatric similar al câte unui individ care ajungea să vină cu puşcociul la serviciu şi să tragă în tot ce mişcă.

Deşi The Dark Knight e făcut cu zece ani în urmă, când te uiţi la rafinamentul scenariului, pare că Joker îl precede cu vreo două decade.

Tot în primele minute Joaquin Phoenix se instalează ca un monument gigantic al artei actorului.

Duelul interpretativ cu Joker-ul lui Heath Ledger nu prea îşi are locul, pentru că există o diferenţă fundamentală între cele două roluri: primul este unul secundar, cu tot schematismul aferent, punctat ici şi colo de minuscule, dar strălucite variaţii. Acolo, marele actor care ne-a părăsit prea curând îşi compune o prezenţă, pe când aici, Joaquin Phoenix are de dus un rol principal, adică o suită imensă de reacţii, pe care le redă cu acea deranjantă şi reţinută intensitate pe care i-am remarcat-o încă de când a fost Commodus.

La bogăţia de expresie se adaugă angajamentul fizic, curat ingredient de Oscar, pe care întreaga sa compoziţie îl cere şi, dacă ar fi după mine, ar putea foarte bine să-l primească. Să vedem dacă membrii Academiei au stomacul tare şi capacitatea să discearnă creaţia din spatele macabrului.

O altă comparaţie inevitabilă este de natură ideologică. Dacă Joker-ul lui Heath Ledger este însăşi întruchiparea haosului şi a răului care atentează la stabilitatea lumii betege, dar încă funcţionale, în care trăim, Joker-ul lui Joaquin Phoenix este produsul neajunsurilor ei, o reacţie purulentă la inechitatea şi iluzia goanei după succes.

The Dark Knight a propus un exerciţiu intelectual, Joker vine cu un mesaj social care se vrea alarmant, neîndoios justificat, dar lipsit de eficacitate, din cauza caracterului şablonard. Dacă vreţi astfel de abordări elocvent-stângiste, dar mai cu cap realizate, îndreptaţi-vă către Us al lui Jordan Peele.

Când eram un sala de cinema, chiar la cea mai sanguinară scenă din Joker, o persoană din faţa mea i-a adresa cuiva din apropiere aceste cuvinte nemuritoare:

Dă-mi, bă, şi mie nişte popcorn!

Aşa că, vă întreb pe voi, aceia pe care i-a tulburat filmul ăsta peste măsură:

Why so serious?