Când Roland Emmerich se apucă de treabă, e clar că Terra a dat de belea.

Independence Day, Godzilla, The Day after Tomorrow, 2012.

Cataclisme agreabile, nu-i așa?

Lor li se adaugă Moonfall, la fel de ridicol, la fel de spectaculos, la fel de eficient în a te face să suspenzi logica și să activezi distracția.

Luna, satelitul nostru natural (oareeeee?!?), își schimbă traiectoria, iar asta atrage după sine o suită de dezastre naturale nasoale.

Dar stați, asta nu e tot!

Înăuntru corpului celest s-a aciuat o entitate extraterestră, care a pus gând rău omenirii, iar pentru a o combate, vajnicele forțe americane de la NASA, cu largul concurs al prietenilor chinezi (am citat din film, nu sunt ironic), trimit o navetă rablagită într-acolo, pentru a o combate și a salva ce mai rămâne din civilizația umană, căreia încep să-i cadă bucăți de moloz selenar în cap.

Personajele vin cu proprii demoni, vag și șablonard schițați, pentru că Emmerich are înțelepciunea de a înțelege că am venit la Moonfall să sondăm scoarța și mantaua Lunii, nu abisul sufletului omenesc. Evident, tot ce e chestiune restantă psihologic se reglează în timpul acțiunii furibunde.

Remarcabil din partea realizatorilor este că aceste figuri schematice și puse pe goană reușesc cumva să se individualizeze și să devină familiare, astfel încât chiar începi să chibițezi pentru supraviețuirea lor, ceea ce nu se întâmplă, bunăoară, în cazul celor din Don’t Look Up, pe care îi pândește o năpastă similară.

Ajuns aici nu pot să nu afirm că, spre deosebire de Adam McKay, care îi consideră pe cei mai mulți oameni proști, Roland Emmerich are încredere că spectatorii nu vor lua în serios trăsnăile pe care le propune, altminteri periculos de apropiate de teorii conspiraționiste pe care le-am auzit aievea.

Protagoniști în Moonfall ar fi cam trei: Halle Berry, pusă comandant, pentru că e femeie și e neagră, dedicată părții de SUA care l-a votat pe Biden, dar, de fapt, lipsită de orice foflei; Patrick Wilson, masculul vivace, alb, în blugi și ciocate, dedicat părții de SUA care l-a votat pe Trump, mai pe problemă decât omoloaga de mai sus; John Bradley, dedicat acelei părți de SUA care e supraponderală și stă mult pe telefon, așadar cu cel mai amplu public țintă, constituind, de departe, cel mai savuros personaj al peliculei.

Nu numai că are ponderea cea mai ridicată de replici haioase (I love Elon!), dar ipostaza sa de Casandră rotofeie e o glumă ambivalentă și mi-aduce aminte de discuția cu un domn cu care lucrez de mai mult timp.

Nu mă întrebați cum, dar, la un moment dat, ne-am pomenit vorbind despre cei care cred în extratereștri. M-am mirat foarte, auzind cum dumnealui, om cu picioarele bine înfipte pe pământ, îmi spune cu zâmbetul pe buze:

– Iulian, eu, unul, nu cred, dar nu contrazic pe nimeni. Nu se știe niciodată.

Așa și cu Moonfall.

Merită văzut, poate îi catalizează vreunuia epifania care ne scapă de încălzirea globală, de discrepanța în creștere dintre bogați și săraci, de războiul nuclear sau de vreo AI pe care o apucă năbădăile.

Sau poate vă distrați pe cinste.

Tot e un câștig pentru omenire.