Un român cu dor de ducă

Ne place să călătorim?

Daaa!

Putem să călătorim în perioada asta?

Nuuu!

Ce ne rămâne de făcut?

Să explorăm prin lectură, iar dacă asta ne ghidează și prin mentalități trecute, cu atât mai bine.

Pe măsură ce mă abat de la studiul convențional al istoriei, descopăr diverse personaje din trecutul României care ar merita mai multă atenție decât politicienii venali care compun de obicei expunerile din manuale.

Mihai Tican Rumano este fără doar și poate unul dintre ele. Cel de-al doilea nume nu este întâmplător, deoarece acest neobosit explorator a publicat inițial în limba spaniolă și apoi a dobândit și recunoașterea în țară în perioada interbelică, grație promovării unor Cezar Petrescu sau Pamfil Șeicaru.

Impresiile de călătorie erau, până mai deunăzi, supraabundente, așa că se poate pune sub semnul întrebării impactul pe care îl mai poate avea Sub soarele Africii răsăritene.

Da, știam destule despre Cairo sau Ierusalim sau Istanbul, însă tot s-au strecurat în jurnalul său câteva detalii care să îmi întregească imaginea despre aceste locuri în care s-a scris istoria lumii.

Inedite au fost, fără îndoială, paginile despre acele părți ale Africii la amurgul erei colonialismului.

Aici începe adevărata provocare intelectuală a cărții lui Mihai Tican Rumano. În persoana sa recunoaștem pe un mândru exponent al unui europocentrism moderat și al unui românism un pic mai apăsat.

La data apariției acestui jurnal de voiaj, România era bine racordată valorilor continentului (de atunci datează eticheta ”Micul Paris” atribuită Bucureștiului), iar autorul privește civilizațiile care îi ies în cale cu un amestec ușor amuzant de superioritate, naivitate și simpatie.

Se simte și o pregnantă apartenență religioasă, vizibilă cu precădere în capitolele despre Ierusalim, în care distincția dintre creștinism și celelalte religii, în special cea musulmană, se soluționează fără echivoc în favoarea celei dintâi.

Produs al epocii sale, acest Pigafetta al propriilor peregrinări a fost, totuși, un om cu o reală capacitate de a vedea pitorescul dincolo de prejudecăți. Descrierile localnicilor din Africa sau Levant sunt plastice, iar fotografiile care le însoțesc demonstrează cât de sugestiv îi era condeiul.

Caracterul ultra-poetic al unor descrieri ar avea darul să smulgă un zâmbet cititorului modern, însă pasajele care înfățișează disconfortul provocat de o climă nemiloasă sau cele ale voiajului maritim nu își vădesc cele câteva decenii de când au fost scrise.

Lecturând Sub soarele Africii răsăritene, n-am călătorit astfel doar în spațiu, ci și în timp, iar asta este meritul scriitorului, nu numai al călătorului.

Și, ca să aduc discuția din nou în zilele noastre, preconizez că Mihai Tican Rumano ar fi un superstar al blogging-ului de turism, un influencer cu un reach formidabil, pe care Trip Advisor-ul l-ar cita frecvent.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să suplinesc mental ceea ce nu pot întreprinde (deocamdată) fizic.