Cand citeam Pantaleon si vizitatoarele de Mario Vargas Llosa, avand in minte si restul cartilor sale, mi-a trecut prin minte ideea ca peruanul are o fixatie pentru sex, daca nu din toate pozitiile, sigur din toate perspectivele. Presupusa monomanie mi-a scazut pasiunea cu care m-am asternut pe lectura si am gustat romanul ca pe un Llosa standard, excelent la capitolul tehnica narativa si decent ca umor.

Povestea: un ofiter al armatei peruane este trimis in jungla amazoniana pentru a pune bazele unui stabiliment cu femei care practica amorul remunerat, cu scopul de a ostoi faptele de viol, pedofilie, zoofilie etc. ale nerezolvatilor ostasi ai patriei. In subsidiar, avem crampeie din povestea unei secte cam apucate, ai carei adepti sunt pusi pe crucificat orice e sub soare (asemanatoare, dar mai comprimata, cu cea din Razboiul sfarsitului lumii). Omul nostru, Pantaleon Pantoja, isi indeplineste sarcina cu o asa eficienta si rezultate notabile, incat isi da viata peste cap.

Cand ma pregateam sa dau ultima pagina, cu satisfactia mediocra de a sti ca am mai bifat incat un roman de Vargas Llosam, am avut o surpriza: cel de pe urma paragraf mi-a demonstrat ca scriitorul nu e obsedat de sex, ci doar ii acorda importanta cuvenita, si ca este constient ca, pe ici, pe colo, mai exista ceva mai presus de asta, in cautarea careia merita sa iti petreci viata.

Si atunci, Mario Vargas Llosa a redevenit scriitorul meu preferat.

Avertisment: nu va repeziti pe ultimul paragraf  inainte de a citi toata cartea. Nu va avea niciun efect.