Subiectul de astazi al Serialului Oscarurilor este o mare nedreptate.
Daca ma mai vedeti folosind acest cuvant cu referire la editia aceasta a premiilor Academiei, sa stiti ca este o exagerare menita sa imi arate preferintele. In cazul de fata, insa, imi asum intreaga responsabilitate pentru cele ce spun.
Am avut obiectii inca de acum cativa ani cand s-a introdus lista extinsa la categoria Cel mai bun film. Dar nu m-a bagat nimeni in seama, asa ca a trebuit sa ma obisnuiesc cu ea, devenindu-mi chiar utila, in sensul ca aflu de mai multe filme de vazut decat cele cinci mari de pana atunci.
Acum intrebarea? De ce The Master, care are trei nominalizari pentru interpretare, care este un film formidabil nu are macar nominalizarea onorifica la Oscarul cel mare? Ii costa ceva daca puneau 10 in loc 9? Bine, bine, am inteles, Paul Thomas Anderson n-a avut loc la regie (n-au incaput ei Ben Affleck si restul pe i-am mai amintit) si nici la scenariu (foarte incomod si stratificat ca semnificatii), imaginea superba (meritul unui roman – Mihai Malaimare Jr.) nu le-o fi mers pe ecranele alea cu lampi de la avanpremiere, dar ia explicati-mi atunci de ce in 2010, o pelicula care avea doar o amarata de nominalizare la scenariu – A Serious Man – s-a regasit la Cel mai bun film?
Ca si There Will Be Blood, precedenta realizare a lui Paul Thomas Anderson, The Master nu-i un film usor, recunosc. Joaquin Phoenix, care prin comportamentul extra-profesional a dovedit ca are o doza de tacaneala din oficiu, intra in pielea unui veteran de razboi deranjat, sociopat si un pic psihopat care intra in contact cu o grupare condusa de un asa-zis maestru (Philip Seymour Hoffman) care propovaduieste teorii hipnotico-metempsihotice menite sa readuca fericirea oamenilor, asistat fiind si de nevasta (Amy Adams), a carei personalitate m-a facut sa inteleg mai clar ce rol a avut Leana din capu’ trebii in istoria noastra antedecembrista.
Joaquin Phoenix si Amy Adams au ghinionul sa fie la aceleasi categorii cu Daniel Day-Lewis si Anne Hathaway, dar Philip Seymour Hoffman are o intepretare minunat de nuantata, care ar putea foarte bine s-o depaseasca pe cea a lui Christoph Waltz, in ciuda curentului in favoarea acestuia, pe care l-am observat la toate premiile de pana acum.
Din punct de vedere al intelesului, filmul e alunecos, e ca o oglinda a apei pe care o atingi intr-un punct si tremura in multe alte locuri. Ba asisti la ipocrizia specifica unei secte in care spiritualul ascunde interese materiale, ba incepi sa crezi ca, pentru unii, sa fie ascultati si sa simta un dram de afectiune e bine chiar si intr-o astfel de grupare, pentru ca, surpriza, spre final, sa imi pice fisa: tandemul Phoenix-Hoffman e o alegorie sui generis a conflictului principial dintre renuntarea la un dram de libertate ca pret pentru acceptarea de catre ceilalti si vointa de a face ce, cum, cand si unde vrei. Un conflict vechi de cand lumea care se va sfarsi doar odata cu lumea.
Ca orice mare opera de arta, The Master ofera mai multe intrebari decat raspunsuri si poate de aceea nu se regaseste intre nominalizatele la Cel mai bun film.
Care sunt acestea pana acum?
Episodul 1 – Argo
Episodul 2 – Zero Dark Thirty
Episodul 3 – Django Unchained
Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild
Episodul 5 – Lincoln