Nu o dată le-am cerut celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova să mai lase textele contemporane și să se aplece asupra celor clasice.

Nu o dată mi-au răspuns că și-au propus să provoace, nu să mulțumească și să distreze facil publicul.

Na, că acum cele două direcții ideologice s-au întâlnit în Femeia mării de Henrik Ibsen.

Norvegianul, unul dintre greii dramaturgiei universale, a avut o precizie de metronom în a dezvălui angoasele și pasiunile reprimate ale vremii sale, toate ascunse sub masca respectabilității și a unei societății bine puse la punct.

Dar a avut și un stil plat, pe marginea căruia merită să brodezi și exact asta a făcut regizorul Andryi Zholdak.

Într-un spațiu foarte bine delimitat geometric, a revărsat o puzderie de manifestări deviante, gesturi sucite și urlete gratuite, de parcă ar fi vrut să materializeze exterior tot ce autorul doar sugerează.

Asta e abordarea, psihiatrică după voia realizatorului, n-am ce-i face, nu-mi place, dar am înțeles-o, inclusiv repetiția obsedantă a celor enumerate mai sus, de câte trei, patru ori, marcă a unor persoane cu tulburări mintale.

Ce nu mi-a plăcut și ce nu mai scuz cu niciun chip sunt alte aspecte. Unul a fost formulat foarte bine de amicul teatrofil Cristi Nedelcu pe drumul de întoarcere:

Băi, regizorul ăsta crede că suntem proști, de bagă muzică stridentă, când se întâmplă ceva grav, și de-aia nostalgică, atunci când se întâmplă ceva duios? Crede că nu suntem în stare să ne dăm seama și singuri de semnificația scenelor ăstora?

Apoi, n-am văzut rostul bășcăliei care strică impactul tragic al unor momente sau spargerea celui de-al patrulea zid, când chiar nu era cazul. Eu nu mai iau în serios niciun demers artistic, dacă întruparea lui nu e detașată de mine.

Dacă îmi faci cu ochiul, nu te mai consider în ruptul capului vreun maestru al persuasiunii.

Cu toate excesele și alterările, ce spuneam în prima frază a acestui articol rămâne valabil. Un text cu greutate, un text a cărui valoare a fost validată de timp îți spune ceva, te face să înțelegi un crâmpei din marea dramă a existenței omului.

Acum e vorba despre o soție la care componentele amorului (sexualitate, romantism, atașament) se zburătăcesc care încotro, iar efectul este sfâșietor.

Sfâșietor la propriu, pentru că asta face Costinela Ungureanu în rolul principal. Se sfâșie organic, se agită, umblă vreo 60 000 de pași, dintre care exagerat de mulți într-un picior, se răscrăcăiește fără jenă, se canonește cum nu le-aș dori nici scorpiilor cu care am avut relații până acum.

Cumva, noianul ăsta fizic perturbă dezvoltarea rolului în ochii spectatorului, dar performanța este una olimpiană, fără doar și poate.

Ce mi-a plăcut cel mai mult, nu doar ca abilitate, ci și ca lecție despre percepția asupra farmecului feminin, este cum Costinela Ungureanu se sexualizează și desexualizează după plac, uneori în contra stadiului vestimentar. E un fel de alternanță La Maja vestida, La Maja desnuda ale lui Goya în timp real, iar concluzia este că te poți uita la țâțe goale cu stânjeneală și la vagi forme ițindu-se sub textile cu nesaț.

După cum bine le zice Aneta Stan, una dintre cele mai mari doamne muzicii populare românești:

Dorul și cu dragostea

Sunt povara cea mai grea

Ce o poartă inima.

Oamenii în sufletul lor,

Își scriu dorul deseori

Cu cerneala ochilor.

Femeia mării m-a ținut pe scaun vreo patru ore, dintre care ar merita forfecată una.

Dar, spre deosebire de alte spectacole pentru care i-am bruftuluit pe cei la Teatrul Național din Craiova, pe ăsta nu regret că l-am văzut.

Credit foto: Albert Dobrin