Nu sunt multe de spus din punct de vedere factual despre piesa de teatru Rosto.
Este încă o producție de la Teatrul ACT, rod al încă unei colaborări dintre regizorul Alexandru Dabija și Marcel Iureș întru transpunerea contemporană a unui text clasic, în cazul de față varii schițe ale lui Caragiale, având ca temă educația.
Aici se oprește descrierea și de aici încep aprecierile.
Ca și în cazul altor spectacole de acest gen (Moș Nechifor Coțcariul, Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac) e de remarcat și de apreciat cât de respectuos este Alexandru Dabija cu textul-sursă. Replicile de aici sunt ale lui Caragiale și chiar dacă unele mai sunt răsucite pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, nu e teribilism, sunt doar mici artificii pentru ca piesă să meargă unsă.
Mizanscena este foarte inventivă, ba chiar e exploatată comic uneori, iar mie mi-a adus aminte că, de pe tot tărâmul fizicii, dificile în sine, calculul forțelor implicate în funcționarea scripeților mi-a fost întotdeauna incomprehensibil.
Interpretările sunt excelente, nu doar a lui Marcel Iureș, care e un inevitabil și savuros Marius Chicoș Rostogan, ci și ale lui Dan Rădulescu și Ionuț Toader. Inițial, voiam să spun că îl secondează foarte bine pe mai titratul lor coleg, dar n-ar fi fost corect. Pur și simplu, sunt un triumvirat care i-ar fi mers la inimă lui Nenea Iancu însuși.
Alexandru Dabija spune că nu e ușor să-l pui în scenă pe Caragiale în țara lui Caragiale.
Adevărat, dar tot atât de adevărat este și că nu-l poți gusta nicăieri mai bine pe Caragiale decât în țara lui Caragiale.
Mare ghinion pe noi că am avut și avem asemenea apucături, dar și mare noroc că am avut pe cineva să le surprindă literar și că avem pe altcineva care știe să ni le arate cu haz și fără răutate.
Sursă imagini: www.lateatru.eu și www.bucuresteni.ro.
