Toți murim, dar Purcărete a ținut morțiș să ne aducă aminte

O inițiativă excelentă a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, recent încheiată, a fost Săptămâna Purcărete, care a adus la Craiova câteva dintre cele mai recente producții ale acestui colosal regizor.

Am profitat în limita timpului și bugetului disponibile, iar dacă a fost o piesă pe care am ochit-o din prima, aceea a fost cea care a marcat finalul proiectului, Plugarul și moartea, aparținând repertoriului Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași.

Spectacolul urmează ideatic un text medieval, în care un soț îndurerat se revoltă și dialoghează cu moartea hâdă, care i-a răpit soția în floarea vieții.

E, cumva, același tip de conversație și provocare aruncată fragilului nostru psihic precum dialogul dintre Cavaler și Moarte în Det sjunde inseglet (A șaptea pecete) al lui Ingmar Bergman, scenă antologică, parodiată și răscopiată în fel și chip.

Scriitura medievală (a lui de Johannes von Tepl în jurul anului 1400, redescoperită și retușată de Konrad Burdach secolul trecut) ar fi cam greoaie pentru mințile contemporane, dar nu-i bai, pentru că Silviu Purcărete profită de ea așa cum a făcut cu atâtea repere ale culturii universale și pune de o demonstrație fabuloasă a dialogului dintre tehnologii.

Foarte mult timp am avut obiecții în privința proiecțiilor video inserate într-o piesă de teatru. Mi se pare o formă de a trișa, iar uneori realizarea e deficitară (vezi rinocerii din piesa eponimă a lui Eugen Ionescu, realizată de Bob Wilson la Craiova acum ceva ani).

Aici, însă, fuziunea digital-material este aproape desăvârșită și, mai ales, funcționează ca mecanism narativ și emoțional. Se cuvine a menționa că regizorul a avut un ajutor de nădejde în această privință din partea lui Andrei Cobzac.

Ajută și interpretarea duală a lui Călin Chirilă, căruia aproape că nu îi accepți dedublarea. Eu, unul, refuzam în subconștient să conștientizez că una și aceeași persoană dialoghează și le confecționam celor două ipostaze ale actorului reprezentări mentale distincte.

Poate că așa e și fuga de moarte.

Și poate și de asta, la final, aplauzele au fost cam îndoite, deși calibrul tehnic al piesei Plugarul și moartea nu e cu nimic mai prejos față de Ace și Opiu sau Hamlet cel coregrafic ale lui Robert Lepage.

Aia e, toți murim, dar măcar să umplem timpul până la soroc cu astfel de expresii ale creativității omenești.

Sursă imagini: www.tncms.ro.