Vă invit să faceți un exercițiu de imaginație.

Priviți pozele pe care le-am publicat în cadrul acestui articol (da, nu veți vedea nicio siluetă sau figură omenească) și imaginați-vă că aceste instrumente ar fi sortite singurătății.

Imaginați-vă și sala Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova goală și lipsită de suflare.

Nu e o viziune care să vă surâdă, nu-i așa?

Tocmai de aceea, când i-am văzut pe spectatori ocupând acea treime de locuri acceptată de autorități, precum și pe muzicieni, dintre care unii purtau măști, pătrunzând pe scenă, am simțit un sentiment de recunoștință.

Recunoștință că, de o parte și de alta, există zbatere pentru a ține muzica de calitate în viață.

Am trăit aceeași senzație de reconfortantă familiaritate, când i-am regăsit și pe Alexandru Iosub și stilul său dirijoral de o seriozitate aproape milităroasă, precum și mișcările fulgerătoare, dar mlădioase ale Ruxandrei Boariu, care ne-a oferit o versiune mai matură (după cea tinerească a lui Ștefan Pretuleac) a Concertului nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 al lui Franz Liszt.

Sub imperiul acestui exercițiu de imaginație amar, am savurat și mai abitir restul programului – Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași compozitor, precum și Simfonica nr. 35 în Re major, K. 385, „Haffner” a lui Mozart.

Tustrele, componentele repertoriului unui concert care era să nu fie mi-au apărut auditiv și mental ca niște simpatice exprimări ale optimismului și ale unei bucurii jucăușe a vieții.

O bucurie lucidă, nu inconștientă.

În jurul nostru, lucrurile nu stau tocmai bine.

Dar o vom scoate noi cumva la capăt.

Și vom avea muzica alături în tot acest timp.