Impresia favorabila pe care mi-a lasat-o cartea lui Michel Houellebecq se hraneste mult din primele pagini, unde o voce furibunda (n-am prea inteles daca autorul in persoana sau un alter ego sau vreun personaj al romanului) isi revarsa ura impotriva omenirii.
Fiorii de placere pe care i-am simtit (catalizati de recurenta expresiei „Temeti-va de cuvantul meu”) mi-au adus aminte de alte manifestari ale urii care m-au incantat de-a lungul timpului: inceputul unui excelent joc pe calculator, I Have No Mouth and I Must Scream, fabulosul discurs al lui Peter Finch din The Network sau Ura, poezia lui Alexandru Macedonski, pe care o veti gasi la finalul acestui articol. Traiasca intertextualitatea si cine a inventat-o, ca mari delicii mi-a adus pana acum!
Nici restul cartii nu e rau, brodand in jurul deja preferatelor teme ale lui Houllebecq: dezumanizarea si despiritualizarea lumii contemporane, hedonismul si cinismul care iau locul prieteniei si dragostei si o suma de altele pe care le stiti, ori de la el, ori de la altii care isi castiga painea infierandu-le.
Structura narativa castiga niscaive puncte la capitolul inedit. Vocea principala este a lui Daniel1, comediant de succes in prezent, care se confrunta cu goliciunea vieti sale si este terorizat de inexorabilul proces de imbatranire, care il indeparteaza, intr-un fel sau altul, de doua mari iubiri, o desteapta si o bunaciune, evident, entitati distincte (shhht, nu vrea sa aud nicio acuzatie de misoginism). Curiozitatea si valurile vietii il aduc in contact cu o secta tehnicist-ateista (care exista in realitate si despre care a facut Blogatu cateva emisiuni :)).
Fiind unul dintre preafericitii carora li se conserva ADN-ul, personajul nostru beneficiaza de o existenta perpetua, gratie unor fictive descoperiri in tehnologia clonarii si a ingineriei genetice, prin care faptura ii este duplicata, de fiecare data cand versiunea anterioara expira. Pentru continuitate si pentru a asigura transmiterea unei personalitati cat mai apropiate de cea originala, fiecare intrupare trebuie a isi redacteze memoriile. Asa apar in schema Daniel 24 si Daniel 25, fiecare in cate un moment cheie al existentei unei astfel de clone, numai bune pentru reflectii: sfarsitul si, respectiv, debutul intr-o noua viata.
Avem si cateva pagini de SF post-apocaliptic, cu un peisaj natural si uman gen Fallout sau Mad Max, dar nu prea conteaza oricum, pentru ca sunt scufundate in multele elucubratii ale lui Houellebecq, in care am simtit aceeasi nostalgie dupa o varsta fericita a omenirii, cand dragostea, comuniunea cu natura si solidaritatea chiar contau. Nu stiu daca asta nu e cumva vreun tertip motivational la care francezul recurge pentru a-si face dejectiile (pe care le scrie excelent, de altfel) mai suportabile de catre un anume segment al publicului; daca insa chiar crede ce exprima in Posibilitatea unei insule, atunci sa-i spuna cineva ca toate alea de mai sus exista si acum, numai ca n-a stiut el sa le caute.
De asta i-am si zis cvasi-apostol, pentru ca mai are scapari, fiind sub William Burroughs la capitolul puritate a urii.
Ca o concluzie: daca intr-adevar ajungem sa va prelungiti viata la nesfarsit prin mijloace artificiale, musai sa cititi si Posibilitatea unei insule; si chiar daca n-aveti norocul asta, tot puteti s-o cititi, pentru ca partile mai greoaie sau plictisitoare sunt dispensabile, fara a se pierde nimic din efectul romanului ca intreg.
Daca-as fi trasnet, v-as trasni,
V-as ineca, daca-as fi apa
Si v-as sapa mormantu-adanc,
Daca-as fi sapa.
Daca-as fi streang, v-as spanzura,
Daca-as fi spada v-as strapunge,
V-as urmari, daca-as fi glont,
Si v-as ajunge.
Dar eu, desi raman ce sunt,
O voce-adanca imi murmura
Ca sunt mai mult decat orice,
Caci eu, sunt ura.
(Alexandru Macedonski, Ura)
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste fiori ai urii :).