Ca orice piesă mare, și Avarul de Moliere oferă plăcere în triangulație.

Unul dintre vârfuri este lectura textului.

Altul este vizionarea unui puneri în scenă coerente.

Cel de-al treia este compararea manechinelor de personaje pe care ți le plăsmuiești mental cu straiele pe care actorii le pun pe acestea.

Uneori este doar o eșarfă aruncată șic peste umăr.

Alteori sunt paiete sau chiar cristale Swarovski.

Avarul regizat de Felix Alexa la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a întrunit triangulația ca la carte.

Este o abordare care face un troc – dă o parte din savoarea textului, pe care îl simplifică, pe dinamismul mișcării scenice și pe agitația gesturilor verbale sau non-verbale.

Ca un pont pentru viitoarele serii de spectatori: în timp ce unul dintre personaje face sau spune ceva, urmăriți ce fac celelalte; nimeni nu rămâne stană de piatră, e un întreg ecosistem de reacții.

O alegere regizorală care primește puncte din partea-mi, ca și mizanscena ușilor umblătoare, căreia eu și tovarășii de vizionare i-am găsit multiple semnificații, a mea fiind că sugerează dedublările și duplicitatea care însoțesc multe dintre acțiunile personajelor.

Dintre care, pare-se, cel mai onest este însuși protagonistul.

Claudiu Bleonț este un Harpagon mai scund, mai puțin dominator și, în consecință, mai puțin odios. Zgârcenia lui nu este una proverbială, a la Hagi Tudose, e împinsă spre patologic, din care nu lipsește o doză bună de paranoia clinică.

Și, dat specificul său interpretativ, abundă în momente de emfază claudiubleonțiană pură.

Reverberațiile ADHD-iste ale lui Harpagon se extind la restul distribuției.

Elise e departe de viziunea mea asupra tinerei sfioase care se impune prin cumințenie. Costinela Ungureanu e mai sarcastică și mai înfiptă, ba are chiar și unele manifestări pasiv-agresive. De, cu un tată disfuncțional, ies și copii cu una, alta.

Reacții deviante, parte din arsenalu-i obișnuit, are și Iulia Colan, mai ales când dă piept cu pretendentul bătrâior.

Până acum, din punct de vedere vestimentar, impresia mea era că sunt martorul unei parade haute couture.

Da, interesant, dar n-aș purta așa ceva în veci.

Nu-i bai, pentru că își face intrarea Frosine a Ceraselei Iosifescu. Știam deja că e un personaj suculent precum o piersică zemoasă pe care o zdrobești și îi sorbi conținutul fără să te intereseze că te mozolești tot. Iar actrița apasă pedală acelei stridențe a vocii până în podea și dezlănțuie un șuvoi declamativ care confirmă, într-adevăr, că bărbații mint mai mult, dar femeile o fac mai bine.

N-au lipsit surprizele încântătoare, din partea unor partituri pe care le-am ignorat complet când am citit piesa.

Ca Jacques, Nicolae Poghirc e pe bune jupân. Spre deosebire de cam toți partenerii de scenă, n-are nevoie să tureze vreo latură interpretativă, pentru a obține efectul comic. Recunosc, cred că mi-a fost și drag să rememorez că, acum mulți ani, când mama m-a luat de mână și mi-a zis ”Hai să te duc la o piesă de oameni mari”, s-a întâmplat să fie și Nicolae Poghirc în acea Noapte furtunoasă care mi-a sădit în suflet dragostea de teatru.

Cerasela Iosifescu, Nicolae Poghirc, parcă se leagă ceva, așa-i?

Da, totul s-a închegat cu apariția lui Angel Rababoc.

Ajuns aici, e nevoie să fac un schimb de roluri.

Criticul, Analistul, Cârcotașul, numiți-l cum vreți, face un pas în spate, pentru a lăsa locul celui pe care o să-l numesc Povestitorul.

El e rațiunea de a fi a acestui blog.

El este, de fapt, rațiunea mea de a fi.

El este cel chemat să redea momentele când mi s-a tăiat respirația, ca urmare a contactului cu arta de orice fel.

Acel tip de moment când timpul și spațiul se suspendă, iar când revii în plan terestru e ca o înviere.

S-a întâmplat când mi-am lipit fața de geamul care mă separa de porțile de bronz ale lui Ghiberti.

S-a întâmplat când Cassey Affleck vrea să-și tragă un glonț în cap în Manchester by the Sea.

S-a întâmplat și acum, când Angel Rababoc capturează piesa în doar câteva minute de prezență scenică.

Și nu oricum, ci în stil grande.

Un sfat e neplăcut.

Un sfat necerut e și mai neplăcut.

Un sfat necerut către artiști e, probabil, insuportabil.

Dar o să-l dau, totuși.

E adresat aripii TNC-iste tinere.

Stați cât de mult puteți pe lângă aceia de care vă despart un deceniu, două, trei, de vârstă.

Aveți ce învăța.

Poate că unii dintre ei sunt avari cu împărtășirea.

Dar meseria se mai și fură.

Scopul oricărei triangulații este să găsești niște coordonate.

Cele pe care le-am găsit sunt 44.31911°N 23.79918°E.

Adică Teatrul Național din Craiova, unde rulează Avarul.

Aveți ce vedea, ce asculta, ce discuta.

Credit foto: Florin Chirea.