Desigur, Dolor y gloria oferă multe chiar și la o vizionare independentă de orice intertextualitate.

Pedro Almodovar este aici același, un pic derutant, niciodată grăbit, combinând melancolia propriilor trăiri la senectute cu libertatea de a le exploata creativ, rulând scene care emoționează sau pun pe gânduri sau chiar amuză și lăsând o tensiune existențială să se acumuleze chiar și în cele mai inofensive momente.

Ca alter-ego al regizorului, Antonio Banderas este uluitor. Arătos a fost, arătos a rămas, însă actorul poartă decrepitudinea cerută de rol cu o naturalețe care te face aproape să îți atingi nervul sciatic și să îi mulțumește că încă te cruță. În același timp, fără să apese în vreun fel pe expresivitate, ne face părtași la o gamă de sentimente difuze și, deci, aproape de ce simțim fiecare dintre noi în fiecare clipă.

Da, Dolor y gloria este un film care te captivează, chiar și când e atât de lent, încât e ca un gardian care descuie ușa temniței și îi spune prizonierului: Ești liber să pleci!

Iar acesta nu cutează să treacă pragul.

Însă o experiență aparte este jocul asemănărilor și deosebirilor dintre această creație și 8½ al lui Federico Fellini.

Ambele sunt plăsmuite din lutul moale al autobiografiilor subiective ale unor doi mari cineaști.

Ambele sunt autodafé-uri în care nu poți să ai deplină încredere.

Ambele anulează obstacolul aparent insurmontabil dintre realitate și ficțiune, dintre material și oniric.

Ambele îi au drept protagoniști pe actorii favoriți ai regizorilor – Antonio Banderas al lui Almodovar, Marcello Mastroianni al lui Federico Fellini.

Ambele ne întredeschid porți către profunzimile întortocheate ale minții și conștiinței artistului.

8½ și Dolor y gloria au și rația lor de diferențe.

Tonalitatea este mai jucăușă la Fellini, pe când la Almodovar are ceva visceral.

Nu-mi pot imagina filmul italianului altfel decât în alb-negur, pe când al spaniolului e curat expresionism cinematografic (inclusiv hainele zilnice ale personajului lui Banderas sunt armonizate într-un mod care l-ar încânta și pe un Monet).

Pelicula felliniană are potențial să le supere pe feministe, iar cea almodovariană pe adepții familiei tradiționale.

Oricum le-ai privi și le-ai întoarce, 8½ și Dolor y gloria nu sunt doar fărâme ale acelor care le-au realizat.

În ele punem și o parte din noi înșine.

P.S. Am vizionat Dolor y gloria în aer liber, în cadrul proiectului Urban Movie, organizat de Casa de Cultură ”Traian Demetrescu” din Craiova și de Laurențiu Tudor, un om atât de inimos în a duce arta către semeni, că îl și compătimesc.