Mi-a luat vreo oră până să mă obișnuiesc cu fundalul sonor din Oppenheimer.

Arii neliniștitoare, sunete stridente, bubuituri de tot felul, plăsmuite de Ludwig Goransson, care i-a succedat lui Hans Zimmer în a îmbogăți sonor creațiile lui Christopher Nolan.

Problema era că nu scăpam de coloana asta sonoră în niciun moment al filmului, iar uneori amenință să acopere dialogurile cu totul.

Hei, Christopher Nolan, ce faci, domne’, îți sabotezi propria producție?

Dar mi-am dat seama la un moment dat că filmul ăsta nu este despre descifrarea codului Enigma, precum The Imitation Game, astfel încât să își permită să fie și molcom.

Nu, aici e vorba despre bomba atomică.

Până ne lămurim cum e cu Inteligența Artificială, rămâne cea mai periculoasă invenție a omenirii.

Iar o armă care depășește orice limite ale imaginației merită o parabolă care să depășească orice limită a cinematograficului.

Ce este interesant e că acest sentiment al urgenței, manifestat prin stridență senzorială, și care vine ca o emanație a minții și psihicului personajului eponim, se estompează după ce arma nucleară se întrupează și se manifestă asupra lumii.

Utilizarea ei n-a pustiit doar orașele Hiroshima și Nagasaki, ci și sufletele noastre, în frunte cu acela al lui Oppenheimer.

Pelicula este o biografie a acestui fizician strălucit doar până la un punct, pentru că Nolan n-ar fi el dacă s-ar limita la ceva prozaic precum The Bohemian Rhapsody.

Prin fresca descompunerii atomului, cineastul pătrunde în structura profundă a celei mai mari taine a Universului.

Natura umană.

Oppenheimer al său este o constelație de trăiri și trăsături, contradictorii sincronic și diacronic. Este omul de geniu și de doi lei, este moral și amoral, este sclipitor și mizerabil.

Iar toate acestea își găsesc expresia în chipul deopotrivă ascetic și teatral al lui Cillian Murphy.

Că faciesul său era unul aparte, știam cu toții. Dar nu m-aș fi gândit vreodată că figura sa poate deveni un veritabil câmp al Armaghedonului, în care se luptă marile antiteze ale pulsiunilor omenești.

S-a făcut mult caz și haz de Barbenheimer, însă Barbie și Oppenheimer au mai multe în comun decât faptul că au fost lansate în același timp și au devenit un fenomen internautic estival.

Ca și filmul Gretei Gerwig, și cel al lui Christopher Nolan are de fapt doi protagoniști.

Unul este geniul, cu toate ale lui, celălalt este mediocrul intrigant, cu toate ale lui,

Acesta din urmă este personajul lui Robert Downey Jr., care prin charismă și caracter duplicitar, reușește să își adjudece porțiuni semnificative ale peliculei.

Raportul dintre ei mi-a adus aminte de cel dintre Mozart și Salieri, poate nu întâmplător, pentru că, precum Milos Forman, Nolan pare a se folosi de istorie mai degrabă ca un punct de plecare către alegorii cu valoare perpetuă.

Așa cum Oppenheimer a dus Proiectul Manhattan la bun sfârșit mobilizând minți strălucite, chiar și pentru sarcini minore așa mobilizează și regizorul actori străluciți, chiar și pentru partituri minore.

Cel mai bun exemplu mi se pare ditamai oscarizatul Rami Malek, care n-are decât câteva minute, dar pe care le abordează cu energia celui care a înțeles că i se dă șansa să facă parte din ceva măreț.

El e doar unul dintr-o galerie lungă: Emily Blunt e complexă și nevrozată, Florence Pugh e la fel de complexă și la fel de nevrozată, Matt Damon e actorul pe care te poți baza oricând, Cassey Affleck te poate înfiora chiar și când zâmbește, Kenneth Branagh poate reda orice accent dorește, iar Gary Oldman, deși nu se dezbară de aeru-i britanic, n-are cum trece neobservat. De salutat și revenirea lui Josh Harnett, care pare a nu fi îmbătrânit deloc.

Și, tot așa cum Oppenheimer a pus la dispoziția oamenilor săi tot ce își doreau, și Christopher Nolan le dă un scenariu cu accente de tragedie greacă supusă la un tratament atomic, în care fiecare interacțiune duce la fuziune și fisiune și epifanie.

Einstein, care, evident, apare și aici, transpus pătrunzător de Tom Conti, spunea că timpul e relativ.

Avea dreptate.

Oppenheimer are trei ore, dar trec ca și cum ar fi trei minute.

Iar la final, știi că e un film pentru eternitate.