20 de ani de Legendă

Acum douăzeci de ani apărea Tomb Raider: Legend, una dintre multele ipostaze ale acestui joc video care a impus în mentalul colectiv o eroină pe măsura lui James Bond sau a lui Indiana Jones.

Există versiuni mai vechi și mai noi ale aventurilor sale, dar aceasta mi se pare că atinge zenitul, iar pentru fiecare an de existență a acestui joc mă pot gândi la un motiv pentru care este și rămâne preferatul meu.

1. Lara Croft. She’s hot!

2. Dar stai s-o vedeți în rochia din Tokyo!

3. Are și voce britanică irezistibilă (împrumutată de la Keeley Hawes).

4. Vocea asta se manifestă în niște schimburi de replici haioase cu colaboratorii ei.

5. Se plimbă prin Bolivia, Peru, Ghana, Kazahstan, Tokyo, Cornwall, Nepal; aș fi murit de invidie, dacă n-aș fi fost prea captivat de modul cum sunt recreate toate aceste locuri.

6. Acrobațiile care te încântă și îți taie respirația și pe care le descoperi încă de la cel dintăi nivel.

7. Coloana sonoră, câștigătoare de BAFTA (da, da, se dau și pentru jocuri).

8. Scene împușcăturilor din orășelul din Peru e de western curat.

9. Cascadele din Ghana, de poveste.

10. Goana pe motocicletă după tren în Kazahstan, cu săriturile ei culminante.

11. Puzzle-ul cu balansul din Peru, de a cărui rezolvare sunt foarte mândru.

12. Din când în când dai peste peste niște feline superbe, dar periculoase (inclusiv leoparzi ai zăpezii în Nepal).

13. Bolovanii care se rostogolesc spre fine pe coridoarele din Ghana, leit ca în Raiders of the Lost Ark.

14. Aici, în jocul ăsta, am avut antrenament foarte bun, chiar dacă virtual, de mânuit stivuitorul (gata, mă pot reprofila oricând).

15. E un puzzle în nivelul din Ghana care presupune ridicarea unor stăvilare, dar care e și ca o metaforă a eliberării din sclavie.

16. Mit și ficțiune despre Regele Arthur, a cărui existență este foarte simpatic și erudit disputată (ajungi inclusiv lângă un cenotaf, iar explicația conceptului e perfect integrată acțiunii).

17. Derdelușurile din Nepal.

18. Scena discuției în rusește de la baza din Kazahstan.

19. Sabia pentru ale cărei fragmente Lara bântuie prin lume este meseriașă rău.

20. Aventura lejeră, plină de mistere subtil strecurate, din Conacul Croft.

Tomb Raider: Legend ar putea fi un film pe cinste.

Dar n-are nevoie, pentru că te face oricum să te simți că ești într-un blockbuster.

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?

Acum mai mulți ani, Laurențiu, prietenul și mentorul meu într-ale jocurilor video, se declara încântat de o creație de gen, intitulată The Talos Principle.

Acum sunt în măsură să îi dau dreptate și să ma raliez entuziasmului său față de această realizare intelectuală care depășește simpla condiție de divertisment.

Îl văd pe The Talos Principle ca pe un urmaș spiritual al Portal, alt joc de legendă, cu care împărtășește câteva caracteristici.

Se desfășoară la persoana I.

Jucătorul este ghidat de o voce demiurgică și memorabilă.

Arhitectura spațiilor pe unde peregrinezi este impecabilă, atât ca design, cât și fac funcționalitate ludică.

Presupune rezolvarea unor puzzleuri fizice, prin utilizarea unor tehnologii existente în joc; în cazul de față, finalitatea este, în cea mai mare parte a situațiilor, obținerea unei piese de Tetris, încă un semn al influenței covârșitoare a ideii simple, dar geniale a lui Alexei Pajitnov.

Când dai de cap unui astfel de puzzle, te simți incomensurabil de deștept.

Cel mai important, deși mecanismul jocului este repetitiv, pe parcurs se construiește o poveste consistentă și profundă.

Ambele narațiuni vizează raportul omului cu Inteligența Artificială, însă aici lucrurile se despart.

Dacă Portal are un ton macabru, dar savuros, The Talos Principle are ample ambiții filosofice, îmbinând motive biblice și proiecții despre transhumanism și amestecându-le cu influențe din alte culturi, pentru a propune o alegorie a ce ne face cu adevărat oameni.

Pe măsură ce înaintezi, dincolo de frustrarea cauzată de unele puzzleuri afurisit de dificile, te vezi confruntat cu sfârșitului inexorabil, atât indivividuale, cât și a omenirii.

Poate că jucătorii înrăiți vor glisa rapid peste componenta emoțională a jocului, pe care o vor considera o glazură ne-necesară.

Însă, pentru mine, e la fel de importantă ca provocarea cognitivă și îmi permit să parafrazez puțin cuvintele finale ale acelui personaj feminin care apare periodic sub forma unor amintiri, pentru că sunt marea lecție din The Talos Principle:

It is good to be human.