Si-inca unu’ mic

Taken e un fel de Man on Fire, mai putin poetic, mai putin macabru si mai conventional. Pentru cei care l-au vazut, ar trebui sa ma opresc aici, pentru ca ar sti tot ce e de stiut; pentru restul voi detalia. Liam Neeson face aceeasi treaba ca si Denzel Washington, adica rolul de om care are de recuperat pe cineva drag si isi pune toate resursele intelectuale si fizice la bataie. In cazul de fata e vorba de fiica un pic neascultatoare, care pleaca de nebuna prin Europa si e inhatata de niste traficanti de carne vie albanezi. De remarcat (din nou!!!) cum producatorii americani se adapteaza realitatilor contemporane. Ceea ce nu stiu insa raii e ca omul nostru a fost un agent/spion/asasin dat naibii la viata lui…

Pana la jumatate, filmul are cateva faze destepte, ceva de genul ”de tinut minte pentru eventualitatea foarte improbabila cand ma voi afla intr-o situatie similara”, dupa aceea urmeaza un carnagiu sporit, din ce in ce mai incalcit, nerealist si conventional. Liam Neeson e suficient de carismatic sa dea efect scenelor inteligente, la cele de actiune l-au dublat decent, asa ca filmul curge, fara plictiseala, dar si fara emotii.

Eu tot ma mir cum nu reusesc oamenii astia care fac filme sa inteleaga faptul ca eu, ca privitor, vreau sa vad cum cineva se descurca ori numai cu mintea, gen Spy Game, ori numai cu pistolul, gen Die Hard. Nu poti sa mi le trantesti pe toate fara sa imi starnesti un ”Haida de!”.