Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al anului 2026, Odiseea lui Sir Christopher Nolan.

Nu aplecați urechea la toate obiecțiile stupide și la clevetirile de tot felul.

Merită să ne bucurăm de încă un film a acestui extraordinar cineast, mai ales că de data aceasta se apleacă asupra uneia dintre poveștile primordiale ale omenirii.

Un aspect deosebit la Odiseea sa va fi că, așa cum a procedat în cele mai multe producții ale sale, va recurge la cât mai multe efecte speciale practice.

Acestea sunt realizate de mână, cum s-ar zice, nu digital, iar în privința peliculei de față, mai mult ca oricând, Nolan a declarat că merge pe urmele legendarului Ray Harryhausen (1920-2013).

Acesta din urmă a fost poate cel mai cunoscut și important animator și creator de efecte speciale din istoria celei de-a șaptea arte. Un nume cu greutate, care nu rareori vindea la public o producție mai abitir decât numele din distribuție

Ca urmare, pentru că Odiseea vine din lumea fascinantă a mitologiei grecești, merită să explorăm două alte povești care își au originile acolo și care au beneficiat de ingeniozitatea lui Ray Harryhausen.

Jason and the Argonauts (1963) îl urmărește pe eroul eponim în expediția care are ca scop dobândirea miticei Lâni de Aur. Cu toate că trama narativă este simplificată și își ia unele libertăți, pelicula bifează cu suprinzătoare acuratețe multe dintre episoadele emblematice ale legendei.

Și, deși cele mai multe dintre aceste secvențe își arată vârsta, o fac cu grație, rămânând spectaculoase, unele din punct de vedere al concepției, altele chiar ca realizare pură.

Toate antologiile menționează lupta cu scheleții din final, însă egală ca intensitate mi se pare bucata prin care argonauții îl scapă pe profetul orb Phineus de harpiile care îl hărțuiau și îi luau mâncarea.

O idee mai puțin convingătoare, dar încă impresionante, sunt înfruntarea cu colosul de bronz Talos sau cea cu balaurul cu multe capete care străjuiește Lâna de Aur.

Cât despre traversarea strâmtorii Simplegadelor, e scena în care limitele tehnologice se văd cel mai mult, dar, paradoxal, e cea mai grandioasă în ceea ce privește modul cum e imaginată.

Clash of the Titans (1981) preia un alt mit al Greciei Antice, cel al lui Perseu, care trebuie să înfrunte Medusa și privirea ei împietritoare, precum și o salveze pe Andromeda de un înfricoșător monstru marin căruia îi era destinată ca sacrificiu.

Fidelitatea față de materialul sursă e și mai laxă, iar efectele speciale au și un dram de atingere digitală, căci suntem în era ce a urmat monumentalului Star Wars al lui George Lucas (vezi și controversa bufniței Bubo de aici, pe care mulți au considerat-o o copie cam nerușinată a lui R2-D2).

Rămân însă câteva momente de referință, precum înfruntarea cu Medusa, unde magia lui Ray Harryhausen e aproape desăvârșită, sau cea la fel de intensă cu Orthos, câinele cu două capete, frate al Cerberului.

Întâlnirea cu surorile stygiene, vrăjitoarele care au un singur ochi, e hazlie și are mizanscenă extrem de reușită, iar Pegasul (un anacronism, știu, căci e parte a poveșii lui Belerophon, nu a lui Perseu) e curat bidiviu înaripat.

Monstrul marin, care ar trebui să fie gigantic și înfricoșător, este un semi-eșec al lui Harryhausen, care încearcă să reia rețeta colosului din Jason and the Argonauts, dar cu rezultate care încă de atunci nu mai păreau corespunzătoare.

Cei care au crescut lecturând Legendele Olimpului ale lui Alexandru Mitru vor fi încântați să constate că, în ambele filme, zbaterile muritorilor sunt prilejuri de jocuri de societate și intrigi în lumea zeilor.

Olimpul din Jason and the Argonauts are un aer celest mai diafan și mai apropiat de ce îmi imaginam eu însumi când eram copil, însă cel din Clash of the Titans beneficiază de prezența augustă a unor nume mari, precum Claire Bloom drept Hera, Ursula Andress drept Afrodita (foarte adecvat), Maggie Smith drept Thetis și, mai ales, Laurence Olivier drept Zeus, cu aerul lui autoritar și zâmbetul pișicher.

Ambele filme au fost turnate, în mare parte, în Sicilia, iar acele secvențe care se desfășoară printre ruinele templelor grecești de acolo își văd astfel îmbogățită atmosfera aceea unică în care mă cufundam de când am descoperit câte lucruri ascund legendele vechii Elade.

Lumea cinematografiei are mulți zei și zeițe, cu calitățile și defectelor lor.

Între ei a fost și acest Hephaistos pe nume Ray Harryhausen.