Numai creier de franțuzoaică îndrăgostită să nu fii

By Iulian in Carti 0 Comment

Ca în fiecare an de ceva timp, mă aplec asupra proaspătului laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură, pentru că, de cele mai multe ori, este vorba despre scriitori despre care habar nu aveam.

Puteți numi asta ignoranță, chiar este, însă este și o minunată metodă de descoperire a unor voci literare interesante.

În cazul lui Annie Ernaux, termenul de ”voce” este aplicabil întru totul, pentru că proza sa este un prelung monolog la care ne face părtași.

Volumul de față aduce împreună două creații ale sale – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei – care mi-au demonstrat ca e rău să fii femeie îndrăgostită, dar mai rău e să fii femeie franțuzoaică îndrăgostită.

Au francezii de ambe sexe o aplecare de a suferi din amor și a face din asta sursă de vaste reflecții vecine cu elucubrațiile.

Deși sunt scrise din perspective temporale diferite, una din a unei femei de vârsta a doua, cealaltă din a unei adolescente, amândouă ipostazele în care se transpune autoarea au de gestionat aceeași chestiune – negocierea cu pasiunea pentru un bărbat, cu toate efectele ei fizice, psihologice și relaționale.

O întrebare legitimă ar fi:

Mai avem nevoie de încă o femeie care se canonește în privința asta și ne expune la zbaterile ei?

Răspunsul este un răspicat da, pentru că modul cum Annie Ernaux o face o distinge de plutonul suratelor din domeniu.

Sub condeiul ei, zadarnicele chinuri ale dragostei sunt și un proces de compunere și recompunere a unei realități interioare, de revizitare a trecutului, de reconciliere cu traumele de odinioară și de raportare la personalitatea de atunci prin prisma celei de acum.

Deși par foarte personale, cele două procese de anamneză expiatoare au ceva universal. Fiecare dintre noi și-a redactat din nou narațiunile lăuntrice, pentru a ameliora urmele unor refuzuri care încă ustură sau a efectua un damnatio memoriae ale vreunui dobitoc care ne-a rănit sau a închega o pledoarie pentru acțiuni stânjenitoare ale versiunii mai tinere.

În fiecare dintre cele două mărturii literare, Annie Ernaux deplasează structura emoțională a protagonistelor sale către ceea ce psihologia anglo-saxonă numește ”closure”. Adică închidere sau concluzie sau rezoluție.

Adică pacea cu cel mai mare adversar al liniștii tale sufletești.

Propriul sine.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, de ani buni, mă țin la zi cu nobelizații pentru literatură.

Suspans moral

By Iulian in Carti 2 Comments

Astept sa ma ajutati sa evit o cacofonie. In engleza, romanul The Sense of an Ending a fost caracterizat drept „a small masterpiece”, opinie la care ader fara sovaire; ce fac eu insa cu romana, in care iese „o mica capodopera”?

Julian Barnes asta e un autor de care m-am mai lovit pana acum si am avut intotdeauna parerea ca stie sa scrie foarte bine, dar inca n-a gasit despre ce. Dupa creatia laureata cu Man Booker Prize, e clar ca trebuie sa imi reconfigurez verdictul.

Cat va povestesc despre carte si despre cacofonia care o descrie, voi va ganditi cum sa o evit, da?

The Sense of an Ending e scurta, are sub 200 de pagini, care se pot citi intr-un weekend. Daca n-aveti unul liber, va asigur ca o veti citi totusi in doua zile, fapt cauzat de cea de-a doua componenta a cacofoniei.

„Capodopera”. Un cuvant greu, care ar merita sa fie folosit cu masura. Insa am acoperire si o sa va explic si de ce. Don Quijote, Moby Dick, Mizerabilii – sunt capodopere, nu? Chiar daca vreuna dintre aceste carti nu rezoneaza cu personalitatea voastra, tot nu le puteti contesta epitetul incetatenit de secole, corect? Ce au ele in comun? Faptul ca, pe langa personajele, actiunea, simbolurile si interpretarile care le-au facut celebre, contin si judecati morale, opinii asupra existentei, cu asa har exprimate, ca te obliga sa analizezi si sa te analizezi si iti intra in suflet si, poate, vocabular.

Fix asa se poate descrie si aceasta poveste a unui profesor ajuns la senectute, divortat in mod civilizat, care merge inapoi pe firul vietii, pentru a se lamuri despre episoade din tinerete, care au inclus un prieten destept care si-a pus capat zilelor si o fosta care l-a pus pe jar, pentru ca apoi sa-l desconsidere. Aceasta anamneza e puternic imbibata cu reflectii care te fac sa inchizi cartea tinand degetul aratator la pagina ramasa, sa te intinzi pe spate si sa gandesti. Sa gandesti.

Insa, aceasta este doar o latura a caracterului ei de capodopera. Barnes intretine traseul spre un final surprinzator cu o abilitate de veritabil autor de romane politiste, iar aceasta captivitate a cititorului anuleaza singurul neajuns al unei capodopere: ca declansarea reflectiei incetineste lectura. The Sense of an Ending te pune in situatia de a gandi si simti in timp ce alergi peste randuri, alergi pentru ca nu mai poti de curiozitate.

Acum ca v-ati lamurit, ce facem cu mai sus mentionata cacofonie? Aveti vreo varianta sau o transformam intr-una permisa, gen Ion Luca Caragiale?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o doza inedita de thriller moral.