Ca în fiecare an de ceva timp, mă aplec asupra proaspătului laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură, pentru că, de cele mai multe ori, este vorba despre scriitori despre care habar nu aveam.

Puteți numi asta ignoranță, chiar este, însă este și o minunată metodă de descoperire a unor voci literare interesante.

În cazul lui Annie Ernaux, termenul de ”voce” este aplicabil întru totul, pentru că proza sa este un prelung monolog la care ne face părtași.

Volumul de față aduce împreună două creații ale sale – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei – care mi-au demonstrat ca e rău să fii femeie îndrăgostită, dar mai rău e să fii femeie franțuzoaică îndrăgostită.

Au francezii de ambe sexe o aplecare de a suferi din amor și a face din asta sursă de vaste reflecții vecine cu elucubrațiile.

Deși sunt scrise din perspective temporale diferite, una din a unei femei de vârsta a doua, cealaltă din a unei adolescente, amândouă ipostazele în care se transpune autoarea au de gestionat aceeași chestiune – negocierea cu pasiunea pentru un bărbat, cu toate efectele ei fizice, psihologice și relaționale.

O întrebare legitimă ar fi:

Mai avem nevoie de încă o femeie care se canonește în privința asta și ne expune la zbaterile ei?

Răspunsul este un răspicat da, pentru că modul cum Annie Ernaux o face o distinge de plutonul suratelor din domeniu.

Sub condeiul ei, zadarnicele chinuri ale dragostei sunt și un proces de compunere și recompunere a unei realități interioare, de revizitare a trecutului, de reconciliere cu traumele de odinioară și de raportare la personalitatea de atunci prin prisma celei de acum.

Deși par foarte personale, cele două procese de anamneză expiatoare au ceva universal. Fiecare dintre noi și-a redactat din nou narațiunile lăuntrice, pentru a ameliora urmele unor refuzuri care încă ustură sau a efectua un damnatio memoriae ale vreunui dobitoc care ne-a rănit sau a închega o pledoarie pentru acțiuni stânjenitoare ale versiunii mai tinere.

În fiecare dintre cele două mărturii literare, Annie Ernaux deplasează structura emoțională a protagonistelor sale către ceea ce psihologia anglo-saxonă numește ”closure”. Adică închidere sau concluzie sau rezoluție.

Adică pacea cu cel mai mare adversar al liniștii tale sufletești.

Propriul sine.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, de ani buni, mă țin la zi cu nobelizații pentru literatură.