De regulă, a găsi un titlu pentru articol este o provocare aparte, una menită a armoniza concizia cu exprimarea plastică.

Acum, însuși proiectul sub egida căruia s-a desfășurat cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a furnizat exact ce aveam nevoie – Travelling on Music Notes.

Aducând împreună orchestra craioveană și Sinfonietta din Vidin a vecinilor de peste Istru, spectacolul s-a ridicat la înălțimea declarației sale turistice.

A debutat cu „Codex Brassoviensis” pentru orchestră de coarde de Dan Dediu, căci merită să ne cunoaștem în primul rând patria, nu-i așa?

Apoi, ca dintr-un cufăr de poveste, scena a înflorit auditiv, cu Suitele op. 46 și op. 55 pentru orchestră din capodopera Peer Gynt a lui Edvard Grieg. Încă de la expozițiunea muzicală, exploatată copios de cinematografia animată, am simțit că, dacă Vladimir Propp ar fi ales să își ilustreze muzical ideile despre structura basmului, așa trebuie să o fi făcut.

Fiecare bucată îmi trezea asocieri ample, ca o carte dintre acelea care m-au fascinat în copilărie, care, deschizându-se, lăsau să răsară o formă tridimensională, sugestivă pentru momentul acțiunii.

Însă, aș fi ipocrit să nu recunosc că Boleroul lui Maurice Ravel a fost motivul cel dintâi care m-a purtat către sala filarmonicii prin ploaia măturând străzi deprimant de pustii.

Pentru că era prima dată când l-aș fi ascultat pe viu.

Am crescut cu această compoziție, cu legenda care o înconjoară, cu Torvill și Dean la Sarajevo în 1984, cu Maya Plisețkaia și dansul ei frânt sau cu posibilele conotații sexuale pe care mi le-a sugerat domnul V., cel mai mare cunoscător de muzică clasică pe care mi-a fost să îl întâlnesc.

Prin toate acestea și prin multe altele mi-a călătorit mintea în timp ce mă bâțâiam ușor pe ritmul muzicii și urmăream cum plenul reunit al celor două orchestre, condus de dirijorul Bogdan Vodă, adaugă strat sonor peste strat sonor și clădește această spirală către apogeul ei.

Ce mi-a oferit în exclusivitate expunerea directă la Bolero a fost desenul clar al adăugirilor muzicale.

Acum e un flaut, apoi sunt două.

Acum intră o trompetă, mai târziu e o cohortă întreagă.

Acum apare fugitiv xilofonul, pentru a deveni ulterior o prezență constantă.

Un exercițiu ca de IKEA muzicală, care a făcut din calea de întoarcere pe aceleași străzi deprimante, măturate de ploaie, o plăcere indescriptibilă.

Imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, pe care m-am bucurat să îl revăd la acest concert superb și desfășurat în condiții de siguranță sanitară.